M-am obisnuit devreme cu pierderea. Nu dramatica, nu teatrala. Doar constanta. Lucruri care pareau sigure si nu erau, oameni care au plecat fara zgomot, linisti care tineau prea putin.

Am avut nopti in care nu spuneam nimic si totusi era prea mult. Tacerea apasa mai tare decat orice cuvant.

Si totusi am iubit. Simplu, fara calcule. Ca atunci cand asculti o melodie si nu te intereseaza finalul. Am cunoscut femei care stiau sa linisteasca haosul fara sa-l numeasca. Priviri care nu puneau intrebari, doar ramaneau.

Iubirea nu m-a protejat. M-a expus. M-a incurcat. M-a facut sa raman chiar si cand ar fi fost mai usor sa plec. Dar nu m-a facut slab. M-a facut atent.

N-au fost doar despartiri. Au fost si oameni din afara, genul care nu suporta ceva curat si trebuie sa-l atinga. Nu pentru ca le pasa. Pentru ca pot. Acolo doare altfel.

Am cazut. Am stat. M-am ridicat fara martori. Nu pentru ca sunt puternic. Pentru ca nu aveam alta varianta.

Acum iubesc din nou. Fara graba. Fara spectacol. Ce e intre noi nu are nevoie de public.

Restul pot sa vada o poza. Atat le ajunge.