Biroul era gol de mult. Lumina rece de neon fusese stinsa, iar acum doar o lampa mica arunca umbre lungi peste dosare si scaune goale. Ea ramasese mai mult decat trebuia. Nu din nevoie. Din asteptare.

Usa s-a deschis fara zgomot.

Nu s-a intors imediat. Il simtea deja.

Pasii lui au fost lenti. Fara graba. Ca si cum ar fi stiut ca nu are unde sa plece. Cand s-a oprit in spatele ei, distanta era mica. Prea mica pentru a mai fi ignorata.

- Inca aici.

Nu era intrebare.

Ea a inspirat adanc, dar nu s-a miscat.

- Da.

Un raspuns simplu, dar incarcat.

El nu a atins-o imediat. A lasat aerul dintre ei sa devina greu, dens. Ea isi simtea pielea mai sensibila, fiecare secunda fara contact amplificand totul.

- Intoarce-te.

Vocea lui a coborat si mai mult.

S-a intors lent. Privirea lor s-a intalnit imediat. Ochii lui erau calmi, dar concentrati, ca si cum nu exista nimic in afara acelui moment.

El a ridicat mana si i-a prins usor barbia, mentinand contactul vizual.

- Nu te grabi.

Gestul era ferm, dar controlat.

Mana lui a coborat pe talia ei, tragand-o usor mai aproape. Contactul a fost cald, stabil. Ea a simtit cum corpul ii raspunde imediat, fara sa mai astepte confirmare.

Respiratia lor s-a amestecat. Buzele erau aproape.

Foarte aproape.

Dar el nu a inchis distanta.

A asteptat.

O secunda.

Apoi inca una.

Tocmai acea amanare o ducea la limita. Isi simtea pulsul in gat, in piept, in fiecare respiratie.

Mana ei a urcat instinctiv pe pieptul lui, dar el i-a prins incheietura si a oprit-o.

- Nu inca.

Cuvintele au fost aproape un murmur.

Tensiunea a crescut si mai mult.

Cand in sfarsit a apropiat-o complet si a redus distanta, gestul a fost lent, sigur, ca o descarcare controlata dupa o asteptare prea lunga.

Au ramas asa, aproape nemiscati, respirand acelasi aer.

Pentru ca uneori dorinta devine cea mai intensa nu atunci cand incepe, ci atunci cand este tinuta exact la limita… pana cand nu mai exista intoarcere.