Beau vin negru din pantoful tău. Ți-am păstrat rochia, udă de ploaie și sânge, într-o cutie cu catifea neagră. O deschid doar noaptea, când luna arde ca o rană și nimeni nu mă mai vede plângând.

Ai murit într-o joi, eu m-am născut din nou într-o vineri. Un viu născut și o moartă vie, așa ne-am găsit. Am ținut trupul tău în brațe timp de opt zile. Opt zile de parfum și putreziciune. De flori care creșteau din gura ta. De sărutări pe buze care nu mai răspund. Dar în fiecare noapte, în fiecare noapte… mi-ai zâmbit. Cu ochii închiși, mereu.

Te-am îmbrăcat în flori interzise. În trandafiri care plângeau ceară. În iederă otrăvită și în dantelă găsită în vise. Am învelit pielea ta palidă în poezie murdară, scrisă cu limba mea pe coapsele tale reci.

Ești moartă. Dar mai frumoasă ca niciodată. Miroase a iasomie stricată și a carne veche. Dar asta nu mă oprește. Am dansat cu tine în criptă. Am cântat cântece de leagăn cu limba mușcată. Am scris pe pereții de piatră cu oasele tale mici, cuvinte interzise până și lui Dumnezeu.

Tu ești altarul meu. Trupul tău e biserica interzisă în care mă rog cu genunchii rupți și inima plină de păcat. Și când lumea va uita de tine, când numele tău nu va mai fi rostit decât de vânt, eu voi fi acolo, sărutând craniul tău și șoptind: Te iubesc. Mai mult decât viața. Mai mult decât moartea. Mai mult decât ar trebui.