Era pe vremea cand eram mici de tot si lumea ni se parea mare cat cerul. Satul de atunci era pentru noi tot universul. Nu stiam noi de orase mari, de griji sau de ceasuri. Ziua incepea cu soarele si se termina cand ne strigau mamele de pe la porti, de raguseau de atata "Hai acasaaa!".

Drumurile erau prafuite vara si moi ca plastilina dupa ploaie. Casele stateau cuminte de-o parte si de alta, cu garduri din scanduri si porti care scartaiau ca niste batrani somnorosi. Prin curti se auzea cotcodacit de gaini, latrat de caini si cate un cocos mai ambitios care canta de parca voia sa trezeasca tot judetul.

Noi, o ceata de vreo sase-sapte copii, eram mereu in miscare. Daca nu alergam dupa o minge de 3 lei, care avea o singura culoare, rosie, atunci inventam vreo nazbatie noua. Eram mai tot timpul impreuna. Parca ne legase cineva cu o sfoara invizibila.

Intr-o vara, cand soarele dogorea de crapau pietrele, ne-a venit noua ideea ca ar fi tare frumos sa facem „baraj” pe paraiasul de la marginea satului. Nu era mare lucru paraiul acela, dar pentru noi era ca Dunarea. Am carat pietre, crengi, lut, ba chiar si o bucata de tabla gasita pe la cine stie ce gard.

Barca, bineinteles, era o usa veche pe care o gasiseram aruncata dupa un sopron. Am impins-o in apa si ne-am suit pe ea, pe rand, cu o seriozitate de parca eram marinari pe ocean. Numai ca usa aceea avea alta parere despre plutit. Nici nu m-am asezat bine ca a inceput sa se scufunde, incet-incet, ca un gand rau.

Pana sa ma tin de ceva, plosc! m-am trezit in apa pana la brau, plin de mal si de rusine. Ceilalti au inceput sa rada de se clatinau salciile de pe mal. Nu mi-a venit mie prea mult sa rad atunci, dar dupa ce m-am vazut ca nu m-a mancat paraiul si ca nu m-a vazut nimeni de pe ulita, m-a bufnit si pe mine rasul.

Alta data, am pus noi ochii pe ciresul unui vecin. Era un cires mare, cu ramuri grele de fructe negre si lucioase, de-ti lasau gura apa numai cand te uitai la ele. Problema era ca omul era pazitor strasnic si nu prea glumea cand venea vorba de ciresele lui. Ne-am furisat pe langa gard si am ajuns in pom. Ramurile scartaiau usor, dar ciresele erau dumnezeiesti.

N-apucasem sa mananc decat vreo doi pumni, ca se aude de jos un strigat de furie. Nici nu stiu cum am coborat. Parca zburam. Unul a sarit peste gard, altul s-a strecurat pe sub el. Eu am ramas agatat o clipa cu camasa intr-un cui si-am crezut ca acolo imi este sfarsitul. Dar pana la urma am scapat toti, cu genunchii juliti si cu buzunarele pline de cirese zdrobite.

Seara, cand ne intorceam obositi si plini de praf, satul mirosea a iarba, a fan si a mancare gatita. Pe la porti stateau batranii si povesteau, iar noi treceam pe langa ei ca niste eroi dupa cine stie ce aventura. Acum, cand ma gandesc la acele vremuri, parca le vad ca printr-o lumina calda. Nu aveam telefoane, nu aveam jucarii scumpe, dar aveam prietenia aceea simpla care facea fiecare zi sa para o poveste.