Cand a sunat la usa lui, nu ploua. Dar parea ca tocmai se oprise. Ea avea in privire ceva nespus. O oboseala frumoasa. Ca dupa o lupta pierduta, dar eliberatoare. Nu l-a privit direct. I-a spus doar: "Daca ma intrebi de ce sunt aici, plec".

El a dat din cap usor. A deschis mai larg usa. Atat. In apartament mirosea a vin si a liniste. Ea si-a lasat haina pe podea. Pe sub ea, o rochie neagra. Sub rochie nimic.

El si-a apropiat palma de obrazul ei, dar nu a atins-o inca.

- Esti sigura?

Ea a inchis ochii. A respirat adanc.

- Nu. Dar asta nu mai conteaza.

Si-a lipit fruntea de pieptul lui. Si-a dus mainile sub tricoul lui, cautand piele, caldura, ceva viu. El a inceput sa o atinga incet. Cu rabdare. Ca si cum isi cerea voie. Fiecare deget urma linia trupului ei cu o grija care o facea sa tremure.

Ea a gemut prima oara doar cand el i-a sarutat incheietura. A doua oara, cand i-a soptit: "Nu ma grabesc. Nu te grabi".

Au ajuns in dormitor fara graba. El a deschis fermoarul rochiei si a lasat-o sa alunece incet, ca o promisiune spusa in soapta. Ea era deja gata. Trupul ei raspundea inainte sa fie intrebat. Sarutul a fost lent. Umed. Controlat. Cand el a intrat in ea, nu a fost o invazie. A fost o completare. Ea si-a arcuit spatele si si-a infipt unghiile in bratele lui. Nu de durere. De neputinta. De prea multa senzatie.

Plapuma sub ei tremura. Aerul mirosea a piele incinsa si nerostit. Nu au vorbit in timpul asta. Niciun cuvant. Doar respiratii care se uneau, gemete trase adanc si atingerea care spunea tot ce fusese lasat in tacere.

Au venit aproape in acelasi timp. Ea prima. El imediat dupa. Niciunul n-a fugit de emotie. S-au tinut. Aproape. Goala peste gol. Piele peste piele.

Dupa, ea a zis:

- Nu stiu ce suntem.

El a raspuns, soptind in parul ei:

- Nici nu trebuie sa stim. Doar sa simtim.

Si au adormit asa. Nespus. Dar intelesi.