Exista femei care cuceresc prin frumusete. Altele prin inteligenta. Ea cucerea prin iubire. Sau, mai bine zis, prin felul in care reusea sa o joace. Avea o usurinta incredibila de a spune "te iubesc". Nu era o fraza banala rostita pe buze, ci o incantatie.

Cuvintele ii curgeau din gura cu atata caldura, cu atata convingere, incat oricine le auzea simtea ca a primit ceva unic, irepetabil. El, omul care a ajuns in mainile ei, a fost doar unul dintre multi, dar n-a stiut asta.

In primele luni, iubirea ei parea atat de curata incat ar fi putut insela si cerul. O privire aruncata pe furis, un sarut furat intr-un loc intunecos, un "tu esti tot ce am" spus cu lacrimi in ochi - toate erau scene repetate, dar jucate cu o maiestrie demna de teatru.

Ea nu vindea trupul. Ea vindea sentimentul. Stia sa ofere exact cat trebuia pentru ca barbatul sa ramana legat de ea, prins intr-o mreaja din care nu mai putea iesi. "Te iubesc", spunea ea, si acel "te iubesc" parea mai adevarat decat oricare alt cuvant auzit vreodata.

Dar, in spatele scenei, realitatea era rece. Pentru ea, iubirea nu era decat moneda de schimb. Fiecare juramant, fiecare atingere, fiecare promisiune era un pas calculat. Nu simtea nimic, dar putea face pe oricine sa creada ca simte totul.

Tragedia cea mai mare nu era minciuna ei, ci felul in care adevarul nu putea fi prins niciodata. Pentru ca, atunci cand spunea "te iubesc", chiar si cel mai sceptic suflet isi pierdea apararea. Era atat de convingatoare incat si Dumnezeu ar fi putut fi inselat de vocea ei.

El, barbatul care a iubit-o, a ramas cu inima goala si cu o lectie amara: nu toate "te iubesc"-urile sunt adevarate. Unele sunt doar afaceri. Iar ea fusese cea mai buna negustoare pe care o cunoscuse vreodata.