Era o casa de piatra alba, singura pe faleza, acolo unde valurile loveau stancile ca niste inimi sfasiate. Ea locuia acolo. O numeau Domnita din vant, pentru ca isi lasa mereu ferestrele deschise si canta, noaptea, cand marea urla.

El a ajuns intr-o seara tarzie, purtand in suflet mai multa noapte decat cerul. Un pictor ratacit, cu mainile tremurande si ochii obositi de cautari. Cand a auzit vocea ei, s-a oprit in drum ca un om care si-a gasit moartea si mantuirea in acelasi loc. A doua zi a batut la usa. Ea i-a deschis.

- Cauti pe cineva?

- Da, raspunse el. Pe tine.

Ea a ras, usor, ca o unda de argint. "Nu ma cauta. Eu nu apartin nimanui". Dar l-a lasat sa ramana. Si el a ramas. Picta zilnic chipul ei, in lumina schimbatoare a marii. Dar niciun tablou nu reusea sa o prinda cu adevarat. Fiecare incercare era o tradare a ceea ce simtea.

- Esti mai frumoasa decat tot ce stiu, spunea el.

- Nu spune asta, raspundea ea. Frumusetea e doar o promisiune care se rupe.

Seara, stateau la fereastra si ascultau marea. Uneori se atingeau, alteori se priveau fara sa vorbeasca. Era intre ei o tandrete plina de durere, o iubire care nu cerea, dar sfasia. Intr-o noapte, cand furtuna s-a ridicat peste orizont, el a intrebat:

- De ce nu te temi niciodata?

- Pentru ca marea ma tine aici. Eu i-am apartinut candva.

- Ce vrei sa spui?

Ea l-a privit cu o tristete fara margini. "Am fost mireasa unui marinar. S-a pierdut in adancuri. Si intr-o zi, marea m-a chemat. Eu n-am plecat, dar n-am mai fost nici a lumii, nici a apei". El a intins mana spre ea, dar trupul ei era rece.

- Tu… nu esti vie.

- Sunt vie cat ma iubesti, a raspuns ea. Dupa aceea, nu mai sunt.

Furtuna a crescut, iar valurile loveau zidurile casei. "Nu pleca!" a strigat el. "Nu pot ramane". Si atunci, ea s-a intors catre fereastra deschisa, iar vantul a navalit inauntru. Cand el a alergat sa o prinda, nu mai era. Doar o esarfa alba zbura deasupra stancilor, amestecata cu spuma marii.

Ani mai tarziu, oamenii spuneau ca, atunci cand se lasa furtuna, in casa de pe faleza se aude o voce de femeie si se vede o silueta palida langa fereastra, privindu-si iubitul pierdut. Iar pe perete, acolo unde fusese atelierul, ramanea mereu un singur tablou — o femeie pictata in vant, cu parul ud, zambind trist. Si pe rama tabloului, scrijelit adanc: "Te-am iubit cat timp am fost vie. Acum te iubesc in tacere".