În curtea îngustă dintre două clădiri vechi se afla o băncuță de lemn. Nu era frumoasă, și nici confortabilă. Lemnul era ros pe margini, iar un picior fusese reparat cu o bucată de metal. Totuși, în fiecare seară cineva se așeza acolo. De obicei era femeia de la etajul doi.

Cobora după apus, cu un șal subțire pe umeri. Stătea câteodată zece minute, alteori aproape o oră. Nu citea și nu privea ceva anume. Asculta curtea. Curtea avea sunetele ei: o ușă care scârțâia, pași deasupra, apa care curgea pe o țeavă veche.

Într-o seară, când ajunse la băncuță, găsi pe cineva deja așezat acolo. Era bărbatul care se mutase recent la parter. Avea în mână o țigară stinsă și privea spre zidul opus, de parcă acolo s-ar fi petrecut ceva interesant. Femeia se opri o clipă. "Nu știam că locul e ocupat", spuse ea. Bărbatul se ridică imediat. "Nu e ocupat. Doar împrumutat."

Ea dădu din cap. "Puteți să rămâneți. Băncuța nu aparține nimănui." Se așezară amândoi, cu o distanță politicoasă între ei. Curtea își continua sunetele obișnuite. După câteva minute, bărbatul spuse: "M-am mutat de curând aici. Apartamentul meu dă direct în curte. M-am gândit că ar trebui să cunosc locul de jos, dacă tot îl văd de sus."

Femeia zâmbi slab. "Eu vin aici de ani de zile și tot nu îl cunosc." Tăcerea care urmă nu era incomodă. Băncuța avea obiceiul să absoarbă lucrurile inutile. În serile următoare se întâlneau tot mai des. Uneori schimbau câteva cuvinte. Alteori stăteau pur și simplu acolo. Bărbatul povestea lucruri mici. Femeia asculta și, din când în când, adăuga câte o observație. "Unele lucruri cresc mai bine când sunt lăsate în pace."

Într-o seară de toamnă, vântul aduse frunze în curte. Băncuța era aproape acoperită. Bărbatul veni cu o mătură și le adună într-un colț. "Acum pare mai ordonată", spuse el. Femeia privi băncuța. "Curtea era bine și așa." El se opri din lucru. "Da", răspunse. "Dar uneori oamenii fac ordine nu pentru locuri, ci pentru ei."

Se așezară din nou. Aerul era mai rece. "Am observat ceva", spuse bărbatul după un timp. "Când nu coborâți seara, curtea pare mai goală." Femeia îl privi surprinsă. Nu era un compliment, și nici o declarație. Era spus simplu, ca o constatare despre vreme. "Curtea a fost goală și înainte să veniți", răspunse ea. "Poate", spuse el. "Dar acum nu mai e la fel."

Seara se lăsa încet. Deasupra, câteva ferestre se aprinseră. Cei doi rămaseră pe băncuță, fără grabă să plece. Curtea nu devenise mai frumoasă, și nici mai mare. Băncuța scârțâia la fel ca întotdeauna. Dar între doi oameni care până nu demult nu se cunoșteau, apăruse ceva discret și stabil. Ca o băncuță veche care, deși imperfectă, continuă să ofere un loc unde cineva poate să stea fără să se simtă singur.