L-am văzut prima dată într-o marți, la ora 3:12 după-amiaza. Știu ora exactă pentru că ceasul din stația de autobuz era blocat de ani de zile la 3:12, iar el se uita fix la el, ca și cum ar fi așteptat să se miște.
Stătea lângă un geamantan mic, de culoare gri, și ținea în mână o lanternă aprinsă, deși era lumină afară.
- Caut ceva, mi-a spus fără să mă privească.
- Ce anume?
- Umbrele care se desprind de oameni. Se întâmplă mai des decât crezi.
Nu am râs. Orașul în care locuiam avea obiceiul să permită astfel de explicații.
Femeia pe care aveam să o iubesc a apărut două zile mai târziu, în aceeași stație. Purta o rochie simplă și avea o umbră ușor întârziată, ca și cum corpul ei mergea cu o fracțiune de secundă înaintea ei.
- Ți-ai dat seama? m-a întrebat.
- De ce?
- Că uneori umbra mea obosește.
Am mers împreună până la un magazin de ceaiuri unde nimeni nu vorbea peste un anumit ton. Mi-a spus că lucrează într-un atelier unde se repară oglinzi crăpate. Nu le făceau perfecte. Doar suficient de stabile încât oamenii să se poată recunoaște.
Eu traduceam instrucțiuni pentru aparate care nu se mai produceau. Manuale pentru lucruri ieșite din uz. Mi s-a părut că ocupațiile noastre se potrivesc.
Ne-am văzut aproape zilnic. Mergeam pe străzi lăturalnice, unde felinarele pâlpâiau fără motiv. Uneori vorbea mult. Alteori tăcea complet.
Într-o seară, mi-a spus:
- Cred că mi-am pierdut umbra.
Am privit asfaltul. Sub picioarele ei nu era nimic.
- Unde crezi că e? am întrebat.
- Probabil la bărbatul cu geamantanul.
L-am căutat împreună. L-am găsit în parc, deschizând geamantanul. Înăuntru erau umbre pliate cu grijă, ca niște haine de vară.
- Asta e a ta, a spus, și i-a întins una care semăna cu ea, dar părea mai ușoară.
- De ce a plecat? am întrebat.
- Pentru că nu era ascultată.
Femeia m-a privit lung.
- Unele părți din noi pleacă dacă nu sunt văzute, a spus.
Și atunci am înțeles.
În următoarele zile, am învățat să observ lucruri mărunte. Felul în care își mișcă mâinile când gândește. Pauzele dintre cuvinte. Momentele în care privirea ei devenea îndepărtată.
Umbra a început să o urmeze din nou, la început timid, apoi firesc.
Bărbatul cu geamantanul a dispărut. Ceasul din stație a rămas la 3:12.
Într-o dimineață, bând cafea în bucătărie, mi-a spus:
- Cred că acum poate să stea.
- Umbra?
- Și eu.
Afara, orașul funcționa aproape normal. Oamenii mergeau grăbiți. Autobuzele veneau și plecau. Nimeni nu observa umbrele.
Eu le observam.
Și am înțeles că iubirea nu înseamnă să ții pe cineva aproape, ci să fii atent la partea din el care ar putea pleca fără să facă zgomot.