Am intrat in bar din cauza ploii, dar am ramas din cauza ei. Localul era aproape gol, cu lumina galbena si muzica veche care suna ca si cum venea din alta incapere. Pe usa nu era niciun nume. Doar un desen mic, un cerc imperfect.

Ea statea la capatul tejghelei si scria ceva intr-un caiet subtire.

– Ce se bea aici? am intrebat.

– Lucruri pe care nu le-ai spus la timp, a raspuns fara sa ridice privirea.

Barmanul a pus in fata mea un pahar cu un lichid limpede.

– E al dumneavoastra, a spus. L-ati lasat acum cativa ani.

Nu mi-am amintit nimic, dar am baut. Avea gust de conversatie intrerupta.

Ea lucra acolo de ceva timp. Spunea ca aduna replici nerostite, raspunsuri amanate, declaratii inghitite. Le nota in caiet si le transforma in bauturi.

– Oamenii cred ca daca nu spun ceva, dispare, mi-a spus. Dar lucrurile nespuse cauta mereu o iesire.

Eu restauram ceasuri defecte. Nu le faceam sa mearga exact. Doar suficient incat sa nu se opreasca brusc. Mi se parea o munca rezonabila.

Am inceput sa merg la bar in fiecare seara. Nu intotdeauna vorbeam. Uneori doar stateam si ascultam cum paharele se aseaza pe lemn. Ea imi citea din cand in cand cate o fraza din caiet.

– "Imi pare rau ca nu am ramas."

– "As fi vrut sa te intreb daca esti fericit."

– "Nu era despre tine."

– Le inventezi? am intrebat.

– Nu e nevoie.

Intr-o noapte, mi-a intins un pahar diferit.

– Asta e pentru tine, a spus.

– Ce contine?

– Ce ai evitat sa spui data trecuta cand ai iubit pe cineva.

Am baut incet. Nu m-am simtit vinovat. Doar mai clar.

In seara urmatoare, barul era inchis. Usa incuiata. Cercul imperfect disparuse. Am crezut ca s-a terminat.

Dupa cateva zile, a aparut la atelierul meu, tinand caietul sub brat.

– Am inchis barul, a spus. Era prea plin.

– Unde se duc lucrurile nespuse acum? am intrebat.

– Unde ar fi trebuit sa fie de la inceput.

S-a asezat pe un scaun langa masa mea de lucru. Ceasurile din jur ticaiau usor, fiecare intr-un ritm diferit.

– Putem incerca altfel, a spus.

– Cum?

– Spunand la timp.

Nu a fost o declaratie dramatica. Doar o propunere.

De atunci, cand ceva ramane intre noi, nu il lasam sa se transforme in bautura. Il spunem, chiar daca suna imperfect. Ceasurile continua sa mearga aproape corect.

Uneori, cand ploua, imi amintesc de cercul desenat pe usa. Nu era un simbol. Era o invitatie.

Si am inteles ca unele iubiri nu se construiesc din lucruri spectaculoase, ci din cele care, in sfarsit, sunt rostite.