Biletul din sertar

In fiecare duminica, la ora patru fara un sfert, femeia scotea din sertarul de jos un bilet impaturit si il citea cu atentie, ca si cum ar fi verificat o reteta. Hartia se ingalbenise, cerneala se mai stersese, si totusi randurile ramasesera limpezi.

Nu era o scrisoare de dragoste. Era doar un bilet scurt: "Ma intorc curand. Sa nu schimbi nimic." Atat.

De trei ani nu se mai intorsese nimeni.

Apartamentul avea doua camere si o liniste care apasa pe umeri. In camera din fata, pianul ramasese inchis. Pe capac se adunase un strat fin de praf, pe care femeia il stergea in fiecare joi, cu o carpa umeda. Nu canta niciodata. Spunea ca pianul trebuie sa astepte.

La etajul de sus locuia un barbat care scria articole pentru un ziar local. Nu era cunoscut, si nici nemultumit. Isi traia viata in fraze scurte si prudente. Cobora rar, de obicei pentru a verifica daca posta a sosit.

Intr-o dupa-amiaza, se intalnira pe scara. Ea tinea in mana biletul, fara sa-si dea seama.

"Ati pierdut ceva", spuse el, observand coltul de hartie care iesea din palma ei.

"Nu. Il tin strans ca sa nu se piarda singur."

Barbatul nu intelese, si nici nu intreba. Se multumi sa dea din cap si sa coboare mai departe. Cateva zile mai tarziu, curentul se opri in tot imobilul. Femeia urca la etajul de sus, cu o lumanare aprinsa, sa intrebe daca si acolo e intuneric. Era. Se asezara la masa lui, intre foi imprastiate si un stilou deschis.

"Scrieti despre lucruri importante?", intreba ea, privind hartiile.

"Despre lucruri marunte care se prefac importante", raspunse el. "Despre drumuri sparte, despre sedinte plictisitoare. Oamenii citesc, dau din cap si uita."

Tacerea dintre ei nu era stanjenitoare, si doar noua. Femeia isi scoase biletul si il puse pe masa. "Asta e tot ce am ramas de la cineva care mi-a spus sa nu schimb nimic."

Barbatul il citi in lumina tremurata. "Si nu ati schimbat."

"Nu. Am pastrat mobila la locul ei, pianul inchis, perdelele trase la fel. Am crezut ca daca misc ceva, nu va mai gasi drumul inapoi."

Barbatul intoarse biletul pe toate partile, ca si cum ar fi cautat un mesaj ascuns. "Uneori, oamenii care pleaca nu se tem ca vom schimba lucrurile. Se tem ca nu o vom face."

Cuvintele ramasera in aer. Femeia le privi ca pe niste obiecte fragile. In saptamanile urmatoare, ea incepu sa deschida pianul. La inceput apasa o singura clapa, apoi doua. Sunetele erau ezitante, si vii. Barbatul de sus cobora din cand in cand, sub pretextul ca vrea sa verifice contoarul. Ramanea in prag si asculta.

Intr-o seara, ea muta masa mai aproape de fereastra. Gest mic, aproape ridicol. Il privi ca pe o tradare, si totusi nu simti nicio pedeapsa. Duminica urmatoare, la ora patru fara un sfert, scoase din nou biletul. Il citi, apoi il aseza inapoi in sertar fara solemnitate. Nu il mai strangea in pumn.

La usa se auzi o bataie usoara. Barbatul statea cu doua cani de ceai. "Daca ati schimbat deja locul mesei", spuse el, "poate schimbam si obiceiul de a bea ceaiul singuri."

Femeia il privi lung. Nu era promisiune in vorbele lui, si nici salvare. Doar o oferta simpla. "Sa nu schimb nimic", murmura ea, aproape zambind. "Poate ca asta insemna sa nu schimb ceea ce sunt, si nu ceea ce ma inconjoara."

Il pofti inauntru. Pianul ramase deschis. In camera se auzea respiratia a doi oameni care, fara sa faca zgomot, incepeau sa mute lucrurile din loc.