Casa era veche chiar și după standardele ruinelor. Zidurile groase păstrau frigul ca pe o amintire, iar ferestrele înguste lăsau să intre doar o lumină cenușie, muribundă. Nimeni nu locuise acolo de ani întregi, sau cel puțin așa spuneau oamenii din sat.

În interior domnea o liniște nefirească.

Nu liniștea obișnuită a locurilor abandonate, ci o tăcere densă, apăsătoare, ca și cum fiecare sunet ar fi fost absorbit de pereți.

Am intrat într-o după-amiază târzie, când cerul era acoperit de nori grei. Ușa s-a închis în urma mea cu un sunet surd, iar ecoul pe care îl așteptam nu a venit.

Am bătut din palme.

Nimic.

Nici cel mai mic ecou.

Am încercat din nou, mai tare.

Sunetul părea să moară instantaneu, ca și cum aerul însuși l-ar fi înghițit.

Am început să explorez casa. Coridoarele erau lungi și întunecate, iar podeaua de lemn scârțâia sub fiecare pas. Pe alocuri, tencuiala căzuse de pe pereți, lăsând să se vadă cărămida umedă și mucegăită.

La capătul unui coridor am găsit o ușă mică, aproape ascunsă în zid.

Am deschis-o.

Camera dinăuntru era rotundă și aproape goală. Nu avea ferestre. Doar un scaun vechi în mijlocul podelei.

Am intrat.

Și imediat am simțit ceva straniu.

Sunetele dispăruseră complet.

Nu mai auzeam vântul de afară. Nu mai auzeam scârțâitul casei. Chiar și pașii mei erau aproape fără zgomot.

Am spus ceva, doar pentru a sparge tăcerea.

Vocea mea a fost slabă, ciudat de înăbușită.

Apoi am spus mai tare.

- Este cineva aici?.

Nicio reacție.

Dar, după câteva secunde, am auzit un răspuns.

Nu ca un ecou.

Ci ca o voce.

- Este cineva aici?.

Am încremenit. Cuvintele erau identice cu ale mele, dar vocea nu era a mea. Era mai joasă, mai lentă… și venea din spatele meu. M-am întors. Camera era goală. Am făcut un pas spre ușă. Atunci vocea a vorbit din nou, foarte aproape: "Nu pleca."

Am ieșit imediat din cameră și am închis ușa. Inima îmi bătea cu o forță dureroasă. Am stat câteva clipe în coridor, încercând să-mi adun gândurile. În spatele ușii se făcuse liniște. Apoi am auzit scaunul. Se târa încet pe podea. După câteva secunde, s-a oprit chiar lângă ușă. Și atunci am realizat ceva care m-a făcut să nu mai respir. În acea cameră… eu fusesem singur.

Iar scaunul… era gol.