Camera era linistita, dar nu goala. Aerul avea o greutate calda, ca si cum pastra urmele a ceva ce urma sa se intample. Ea statea sprijinita de masa, cu degetele apasate usor in lemn, simtind cum fiecare atingere o ancora in prezent.

El s-a apropiat fara graba. Nu a spus nimic. Privirea lui a fost suficienta. O privea direct, fara ezitare, iar atentia aceea o facea sa-si simta pielea mai sensibila, mai vie.

- Mai aproape.

Vocea lui a fost joasa.

Ea a facut un pas. Apoi inca unul.

Cand a ajuns la cativa centimetri de el, nu a intins mana imediat. A lasat acel spatiu minuscul intre ei, incarcat de anticipare. Ea isi simtea respiratia mai grea, mai calda.

Mana lui s-a ridicat si i-a atins talia, ferm, sigur. Nu o mangaiere usoara, ci o apasare care stabilea ritmul. Un fior i-a traversat corpul.

- Nu te grabi.

Cuvintele lui au venit exact cand ea voia sa inchida distanta.

El s-a apropiat si mai mult, pana cand pieptul lui era aproape de al ei. Aproape. A lasat acel spatiu mic intre ei, iar tensiunea a devenit aproape insuportabila.

Ea si-a dus instinctiv mana pe pieptul lui. Sub palma simtea bataia inimii, constanta, puternica. Contactul a adancit totul.

Buzele lor s-au apropiat lent, oprindu-se exact inainte de a se atinge. Respiratia lor s-a amestecat, calda, intensa.

El a asteptat.

O secunda.

Apoi inca una.

Fiecare clipa o ducea mai aproape de limita.

Cand in sfarsit a inchis distanta, gestul a fost lent si sigur, ca o descarcare controlata dupa o tensiune construita cu grija.

Au ramas apropiati, fara graba, respirand acelasi aer.

Pentru ca uneori dorinta nu devine intensa prin ceea ce faci, ci prin felul in care este tinuta exact la limita, pana cand nu mai poate fi ignorata.