Seara coborase incet peste oras, iar lumina din camera era acum moale, filtrata, ca o respiratie lunga dupa o zi prea plina. Ea statea pe canapea, cu picioarele stranse sub ea, simtind inca ecoul intensitatii in corp, dar fara urgenta. Doar caldura ramasa, placuta.

El s-a asezat langa ea, nu imediat. A lasat spatiul sa existe o clipa, ca si cum apropierea ar fi fost ceva ce merita savurat din nou. Cand i-a atins mana, a facut-o lent, cu degetele, fara presiune. Contactul era familiar acum, sigur, aproape tandru.

Ea si-a intors capul spre el si a zambit fara sa gandeasca. Zambetul acela care vine cand corpul e in acord cu mintea. Privirea lui era calma, adanca, lipsita de graba. Nu mai era tensiune. Era continuitate.

Apropierea a venit natural. Umerii li s-au atins, apoi coapsele. Ea a simtit cum se relaxeaza complet, cum pielea nu mai tresare, ci primeste. Mana lui a ramas pe spatele ei, calda, stabila, iar senzatia ii dadea un sentiment de liniste rara.

S-au apropiat frunte de frunte. Respiratiile erau lente, sincronizate, ca si cum timpul ar fi incetinit intentionat pentru ei. Atingerile nu mai cautau nimic. Confirmau. Reaminteau. Erau acolo.

Ea a inchis ochii pentru cateva secunde, lasandu-se in senzatie. Simtea ca totul era exact unde trebuia sa fie. Fara complicatii. Fara indoieli. Doar acea apropiere buna, care nu cere nimic in schimb.

Cand s-au sprijinit unul de altul, tacerea dintre ei nu mai era incarcata. Era confortabila. Aerul din camera parea mai usor, mai curat, ca dupa o ploaie calda.

In acel moment, el a stiut ca unele intimitati nu ard si dispar. Unele se transforma in liniste, in zambete mici, in dorinta de a ramane acolo putin mai mult.

Si asta era suficient.