Pe drumul prăfuit care ieșea din sat și se topea în câmpurile arse de soare, stătea o casă cu trei etaje și o cupolă ciudată, în formă de clopot întors. Toată vopseaua fusese luată de vânt și ploaie. Obloanele atârnau strâmbe, iar iarba crescuse în trepte, sălbatică și rece la atingere.

Oamenii din sat îi spuneau casa care n-a ars niciodată, deși fusese în flăcări de trei ori. În fiecare deceniu, câte un foc izbucnea — fulger, lumânare răsturnată, poate o mână vinovată. Dar de fiecare dată, pereții rezistau. Cupola rămânea neatinsă. Și mereu, cineva o refăcea. Mereu aceeași femeie. O bătrână cu păr alb, mereu în rochie neagră, cu pielea subțire și ochii mici, pătrunzători. Ședea în pridvor, într-un balansoar vechi, ținând în brațe un album de fotografii legat cu o panglică roșie.

Într-o vară, o tânără venită din oraș cu glezne subțiri și aparat foto agățat de gât a auzit povestea la birtul din colț. A bătut la poarta casei. Bătrâna a privit-o, a ridicat mâna și a deschis ușa fără cuvinte. Camera era întunecată, dar nu rece. Mirosea a tutun, a pământ uscat și a ceva dulce — poate migdale. Pe pereți, tablouri șterse de timp. În hol, un candelabru cu o singură lumânare aprinsă.

- Ce e în album? a întrebat tânăra.

- Copiii mei, a spus bătrâna. Nepoții. Cei pe care i-am pierdut.

A întors filele. În fiecare fotografie, un chip. Același zâmbet liniștit. Pielea mereu perfectă. Dar în fundal… fundalul se schimba. Foc. Fum. Umbre. "Când au murit?", a întrebat fata. "După ce i-am prins în album". Apoi a zâmbit. Și albumul s-a închis singur.

Fata a rămas. A spus că voia să scrie despre casă. Despre istoria locului. A urcat la etajul doi. A făcut poze. A stat o noapte, apoi două. A treia zi, nu a mai răspuns la ușă. Un băiat care aducea laptele a zărit albumul pe masa din pridvor. Panglica roșie era desfăcută. Pe ultima pagină, o fotografie nouă. Fata. Cu ochii închiși. Zâmbind. Și în fundal, flăcări. Dar casa era tot acolo. Neprăjită. Neatinasă. Doar mai liniștită.