În acest turn fără scări, timpul nu curge, și băltește ca apa într-o fântână părăsită. Ea mă hrănea cu fructe care aveau gust de metal și pământ, șoptindu-mi că suntem singurii martori ai sfârșitului lumii. Am crezut-o, căci dincolo de ferestrele înguste nu se vedea decât o mare de ceață gălbuie, care părea să înghită orice urmă de civilizație. Dar ceața nu era afară, și în propriii mei ochi, indusă de praful fin pe care ea îl presăra peste lumânările noastre în fiecare seară.
Trădarea a venit ca un miros de putregai mascat de parfumul trandafirilor. Într-o noapte, am reușit să rămân treaz și am văzut-o cum îmi desfacea hainele cu o grijă aproape maternă. Nu căuta căldura corpului meu, și locurile unde pielea începea să se desprindă de carne. Ea nu era o femeie, și un roi de insecte îmbrăcate într-o formă umană, o entitate colectivă care avea nevoie de un trup cald pentru a-și depune ouăle și pentru a-și asigura următoarea metamorfoză.
Am realizat că toate momentele noastre de tandrețe au fost doar metode de a-mi amorți simțurile, pregătind terenul pentru această colonizare biologică. Trădarea ei era absolută: mă iubise ca un parazit își iubește gazda, cu o devoțiune care se termina odată cu epuizarea resurselor. Fiecare șoaptă de dragoste fusese doar zumzetul a mii de aripi invizibile care se pregăteau de zbor.
Când am încercat să strig, am simțit cum mii de fire de mătase îmi invadează gâtul. Ea s-a aplecat deasupra mea și mi-a mulțumit pentru răbdare, spunându-mi că în curând voi fi tatăl unei noi generații de umbre. Dragostea ei fusese doar o momeală într-un ciclu de reproducere înfiorător, o strategie de supraviețuire a unei specii care se hrănește cu iluzia intimității.
Acum zac într-un cocon de pânză de păianjen, simțind cum interiorul meu este devorat cu o eficiență tăcută. Ea s-a desfăcut deja în mii de puncte negre care au părăsit camera prin crăpăturile zidului, lăsându-mă aici să fiu doar o coajă goală. Singura mea consolare este că, în acest turn uitat, nimeni nu va veni să mă găsească, iar insectele care s-au născut din mine vor purta, poate, o urmă din tristețea mea prin lume.