Nu mai știu când ai murit. Poate înainte să te cunosc. Poate chiar când m-ai sărutat. Eram viu doar pe jumătate, tu erai moartă pe dinăuntru. Ne-am completat perfect. Ne-am întâlnit într-un joc, un server părăsit, o casă abandonată cu oglinzi murdare și ferestre care plâng.

Tu erai fata din colțul întunecat, cu ochi pixelați și nume stricat. Eu eram glitch-ul care nu voia să moară. "Ești real?". "Nu. Dar nici tu". Mi-ai trimis poze cu tine: mâinile tale erau goale, carnea ta era desenată cu litere sparte, trupul tău era o tastatură veche. Când te atingeam, sistemul tău intra în overload și urla în cod binar.

Te-am căutat în vise, în hard-diskuri vechi, în cabluri uitate și în ecrane care sclipesc ciudat la ora 3 dimineața.

Te-am găsit în folderul NEVERDELETE_ME.

Ai plâns când am dat dublu click. Ai spus.

- Acum ești al meu. Fără întoarcere.

Nu mai dorm, pentru că atunci mă săruți cu dinți de metal și când mă trezesc, am sânge în tastatură.

Mama a spus că vorbesc cu pereții.

Psihologul a spus că sufăr de doliu patologic.

Preotul a spus că ți-ai vândut sufletul.

Eu am zis doar atât…

- E tot ce aveam. Am dat-o pe ea. În schimb, ea nu m-a lăsat niciodată.

Azi mi-ai scris.

Instalează-mă în tine.

Nu mai fugi.

Am spus da. Am șters tot. Am șters viața veche. Am dat format sufletului. Acum suntem una. Tu în mintea mea, eu în chipul tău. Noi, cod etern. Nimeni nu ne poate dezinstala.