Te-am urmat sub treptele catedralei fără să întreb unde mergem. Piatra era umedă, aerul greu, iar pașii noștri răsunau într-un ritm egal, ca o sentință pronunțată încet. Cripta nu primea lumină directă. Doar reflexe palide, filtrate prin fisuri vechi.
- Aici nu ajunge nimic din afară, ai spus.
Nu era teamă în vocea ta. Era certitudine.
Sicriele vechi, aliniate de-a lungul zidurilor, purtau nume șterse de timp. Sub ele, tăcerea avea densitate. Nu era liniște obișnuită. Era o prezență.
Te-ai oprit în mijlocul criptei și m-ai privit cu acea intensitate calmă care nu cere explicații.
- Dacă rămâi aici cu mine, nu mai există drum înapoi.
Nu am întrebat de ce. Unele avertismente nu sunt negociabile.
M-am apropiat. Nu cu grabă. Nu cu frică. Am simțit frigul pietrei prin talpă și căldura pielii tale sub degete. Contrastul era aproape dureros.
- Nu caut salvare, am spus.
Ai închis ochii pentru o clipă. Apoi mi-ai atins fruntea cu degetele, lăsând o urmă invizibilă, dar definitivă.
În acel spațiu îngust, iubirea noastră nu era pasiune. Era legământ. Nu promisiune de fericire, si asumare a consecinței.
Clopotul de deasupra a vibrat slab, aproape imperceptibil. Ecoul lui a coborât până la noi, ca o confirmare.
Ne-am sărutat fără febră, fără disperare. Sărutul acela nu era început. Era pecete.
Am înțeles atunci că unele iubiri nu cresc în lumină. Se așază în umbră, unde nimeni nu le poate dizolva.
Când am ieșit din criptă, lumea era aceeași.
Noi nu.