Era o camera ascunsa intr-un palat vechi, la etajul unde lumina nu mai ajungea niciodata. Peretii erau acoperiti cu catifea rosie, iar aerul mirosea a vin negru, a piele arsa si a flori moarte. Ea il astepta acolo, intinsa pe un divan. Parul ei negru cadea peste umeri ca o umbra vie, iar in privire avea ceva ce parea rugaciune si blestem deopotriva.

Cand el intra, timpul paru sa se opreasca. Purta un costum inchis, ud de ploaie, si o neliniste adanca, aproape divina.

- Ai venit, spuse ea, cu voce joasa.

- Nu puteam sa nu vin, raspunse el. De cate ori te visez, ard.

Ea zambi. "Poate ar trebui sa arzi pana la capat. Numai focul e cinstit". Se apropie de el, iar parfumul ei il ameti. Avea miros de tamaie si de somn pierdut. Ii atinse gulerul, apoi buzele.

- Nu ma mai iubesti, nu-i asa? sopti ea.

- Nu stiu daca iubirea e cuvantul potrivit, spuse el. Cred ca e o febra. O boala de care nu vreau sa ma vindec.

Ea rase incet. "Atunci ramai. Sa fim bolnavi impreuna". Luminile lumanarilor dansau pe pereti ca niste spirite rosii. Se apleca spre ea si o saruta. Era un sarut greu, dulce, cu gust de pacat. In acel moment, parea ca lumea se topeste in jurul lor, doar inima si respiratia lor ramaneau, batand una in cealalta.

Dar cand el isi deschise ochii, intelese tragedia: lacrimile ei erau negre. "Ce ti se intampla?". Ea zambi, atingandu-i fata cu o tandrete blanda. "Ti-am spus ca iubirea arde. Dar pe mine ma arde dinlauntru". Pe pervaz, un trandafir rosu se ofilea lent, petala cu petala.

- Nu vreau sa te pierd, spuse el.

- Nici nu poti. Eu sunt in tine acum. Si cand vei pleca, ma vei purta in sange.

El o privi ingrozit. In lumina flacarilor, pielea ei parea sa se dizolve, ca o dantela de fum. Ii stranse mana, dar degetele ii trecura prin aerul gol. Ramase singur, cu mirosul ei in jur, tamaie, vin, cenusa. Pe divan, acolo unde fusese ea, ramasese o amprenta fina, intunecata, si o scrisoare arsa pe margini: "Te-am iubit ca pe o boala aleasa. Nu m-ai pierdut, m-ai respirat".

De atunci, in fiecare noapte, cand ploaia cade peste palat, se aud pasii ei. Si in camera cu draperii de catifea, flacarile lumanarilor se aprind singure ca si cum iubirea lor ar continua sa arda, fara trup, dar cu aceeasi febra.