Fisura

Se trezi inaintea ceasului. Nu pentru ca ar fi vrut. Pur si simplu ochii i s-au deschis, ca si cum somnul ar fi obosit de el. Camera era rece. Peretele din fata, gol. In fiecare dimineata il privea cateva secunde, asteptand sa simta ceva. Nu simtea nimic.

Avea treizeci si sapte de ani. Lucra la arhiva, intr-o cladire veche a primariei. Muta dosare dintr-un raft in altul. Le stergea de praf. Le punea stampile. Uneori, cand lumina cadea piezis pe hartii, vedea particulele de praf plutind si i se parea ca aceea era singura miscare reala din incapere.

Intr-o marti, la ora 10:14, a primit un telefon. Vocea de la capatul firului i-a spus ca mama lui murise. A multumit. A inchis. A privit cateva secunde receptorul, apoi l-a pus la loc. Colega de birou i-a aruncat o privire scurta. Intrebase daca s-a intamplat ceva. A raspuns sec ca a murit mama.

Femeia a clipit des. A rostit cuvinte de consolare cu o voce potrivita, nici prea tare, nici prea moale. Apoi s-a intors la calculator. A simtit ca ar trebui sa plece. A ramas. A terminat de sortat dosarele de pe birou. I se parea indecent sa lase lucrurile neterminate. Moartea nu schimba ordinea rafturilor.

La inmormantare, soarele era puternic. Preotul vorbea despre viata vesnica. Asculta cu atentie si cuvintele nu se asezau nicaieri. Se gandea ca mama lui ar fi apreciat vremea buna. Ii placeau zilele limpezi. O vecina s-a apropiat de el, spunandu-i ca a ramas singur. Nu stia ce sa raspunda. Era singur de mult. Moartea mamei doar oficializase o stare veche.

Dupa ce s-a intors acasa, a deschis frigiderul. Inauntru era un borcan de mustar, o jumatate de paine si o sticla cu apa. A mancat incet. Fiecare inghititura avea acelasi gust ca ieri. S-a intrebat daca ar trebui sa planga. A incercat sa-si aminteasca ultima conversatie cu ea. Nu si-a amintit decat un detaliu banal: il intrebase daca si-a schimbat becul din baie.

In zilele urmatoare, lumea a continuat. Autobuzele au venit la timp. Arhiva a ramas plina de dosare. Soarele a apus cu aceeasi indiferenta rotunda. Mergea pe strada si avea impresia ca totul e precis, bine fixat si el ramane in afara acestor lucruri.

Intr-o seara, s-a oprit pe podul de peste rau. Apa curgea linistita. Nu parea grabita sa ajunga nicaieri. A privit in jos mult timp. Nu avea un plan. Nu voia neaparat sa moara. Voia doar sa simta o limita clara, un punct in care lucrurile devin incontestabile. Un barbat s-a oprit langa el, comentand despre seara frumoasa. Au ramas cateva clipe in tacere, apoi barbatul a plecat. Atat de simplu. Fara explicatii. Fara drama.

A inteles atunci ca nu are explicatii. Doar zile. Doar gesturi mici, repetate. Moartea mamei nu era un semn. Nu era o lectie. Era un fapt. La fel ca podul. Ca apa. Ca respiratia lui. S-a intors acasa pe jos. Aerul era rece si suportabil. Pentru prima data dupa multe zile, nu a incercat sa simta ceva anume. A mers pur si simplu.

Dimineata urmatoare, peretele din fata patului era acelasi. Gol. L-a privit cateva secunde si a observat o fisura fina in colt. Nu o vazuse inainte. S-a ridicat si a atins-o cu degetul. Nu era nimic simbolic in ea. Doar o crapatura in tencuiala. Si totusi, pentru cateva clipe, asta i-a fost suficient.