Gradina cu statui sparte

Am iubit-o intr-o gradina pe care nimeni nu o mai ingrijea. Aleile erau acoperite de frunze vechi, iar statuile, candva albe, erau acum crapate si murdare de ploaie. Ea spunea ca locul acesta are farmec. Eu stiam adevarul. Unele locuri sunt frumoase doar pentru ca ascund decaderea cu eleganta.

Ne intalneam acolo seara, cand lumina devenea incerta si umbrele incepeau sa semene cu amintiri. Ea mergea printre statuile sparte cu o liniste aproape teatrala, atingand din cand in cand marmura rece. O iubeam pentru acel calm periculos, pentru felul in care reusea sa transforme orice gest intr-un mic ritual.

Vorbeam putin. Tacerea dintre noi avea densitate. Uneori se aseza pe o banca veche si ma privea cu acea expresie indecisa, intre afectiune si plictiseala. Atunci simteam ceva straniu. Ca si cum iubirea noastra nu era singura prezenta acolo. Ca si cum cineva invata incet cum sa ma inlocuiasca.

Tradarea nu a venit printr-o scena. A venit printr-o absenta. Intr-o seara nu a aparut. A doua seara nici atat. Cand s-a intors, avea pe chip o liniste noua, mai clara, aproape fericita. In acel moment am inteles tot. Unele fericiri nu mai au loc pentru tine.

Mi-a spus adevarul simplu, fara ocol. Alt barbat. Alta poveste. Tonul ei nu era crud. Era doar definitiv. Ca o usa inchisa fara zgomot. Am ascultat si am privit statuile. Fisurile lor pareau mai sincere decat orice explicatie.

A plecat pe aceeasi alee pe care venise de atatea ori. Pasii ei nu s-au grabit. Eu am ramas acolo mult timp, printre formele sparte, intelegand ceva ce iubirea invata tarziu. Frumusetea si ruina cresc adesea in acelasi loc.

De atunci revin uneori in gradina aceea. Nu pentru ea. Si pentru linistea acelor statui. Ele nu promit nimic. Nu tradeaza nimic. Doar exista, elegante si deteriorate, exact ca amintirea unei iubiri care a inflorit frumos si a murit corect.