În aceeași cameră

Camera era mică, aproape austeră. Două scaune față în față. O masă între ele. Fereastra deschisă lăsa să intre zgomotul orașului. Niciunul nu părea dispus să o închidă.

- Ai întârziat, spuse ea.

- Am venit, răspunse el. Asta contează.

- Contează pentru tine.

El zâmbi obosit. Se așeză fără să-și scoată haina.

- Întotdeauna transformi o întârziere într-un verdict.

- Pentru că nu e vorba de timp. E vorba de alegere.

Tăcere.

Fuseseră despărțiți șase luni. O despărțire fără scene, fără lacrimi. Doar o propoziție rostită de el: "Nu vreau să fiu legat." Ea înclinase din cap. "Atunci pleacă." Acum el se întorsese.

- M-am gândit la tine, spuse.

- Gândul nu e o faptă.

- Nu totul trebuie să fie faptă.

- Ba da. Altfel e doar confort.

El o privi atent. Îi cunoștea fiecare gest. Modul în care își ținea mâinile când era pe punctul de a-l ataca. Felul în care își mușca buza când voia să nu cedeze.

- Ți-a fost dor de mine? întrebă el.

Ea ezită o secundă prea mult.

- Nu asta e întrebarea.

- Ba da. Pentru că, dacă ți-a fost dor, atunci suntem doi.

- Suntem doi oricum. Asta e problema.

Se ridică și începu să se plimbe prin cameră.

- Spui că nu vrei să fii legat. Dar te întorci. Spui că mă iubești. Dar refuzi să alegi. Vrei să fiu aici, disponibilă, fără să-mi oferi nimic în schimb.

- Îți ofer libertate.

Ea râse scurt.

- Îmi oferi libertatea de a te aștepta.

El se încruntă.

- Nu te oblig să mă aștepți.

- Nu. Mă lași să aleg. Și apoi mă judeci pentru alegerea mea.

Cuvintele pluteau între ei ca niște acuzații precise.

- Te iubesc, spuse el brusc.

Ea se opri. Ce înseamnă asta pentru tine?

- Că mă întorc mereu.

- Nu e iubire. E dependență.

El simți cum îl străbate furia.

- Vrei o declarație? Un angajament? Să spun că vom rămâne împreună pentru totdeauna? Ar fi o minciună.

- Vreau să alegi și să îți asumi alegerea.

- Aleg să fiu cu tine acum.

- Acum nu e suficient.

Se apropie de el până când aproape se atingeau.

- Îți e teamă că, dacă mă alegi cu adevărat, vei pierde alte posibilități. Alte femei. Alte vieți imaginare.

- Și ție nu îți e teamă că, dacă mă alegi pe mine, vei pierde altceva?

Ea tăcu. Adevărul o lovise.

- Da, spuse încet. Îmi e teamă. Dar sunt dispusă să pierd. Tu nu.

Tăcere lungă. Orașul continua să zumzăie dincolo de fereastră. În cameră, aerul devenea tot mai greu.

- Dacă plec acum, spuse el, mă vei urî.

- Te urăsc deja puțin.

Cuvintele nu aveau violență. Doar claritate.

- Și mă iubești? întrebă el.

- Da. Și asta e partea insuportabilă.

Se priviră ca doi adversari care știu că lupta nu poate fi câștigată.

- Atunci ce facem? întrebă el.

- Alegem. Sau ne mințim în continuare.

El își luă haina de pe spătar. Se îndreptă spre ușă. Se opri cu mâna pe clanță.

- Nu știu să aleg fără să mă simt închis.

- Atunci nu m-ai iubit niciodată pentru cine sunt, si pentru cum te făceam să te simți.

Nu răspunse. Deschise ușa.

- Dacă te întorci iar, spuse ea, să nu mai spui că e iubire. Spune că e frică.

Ușa se închise încet.

Ea rămase singură în cameră, cu iubirea ei lucidă și cu ura care o însoțea, inseparabile.

Știa că libertatea nu înseamnă să nu iubești.

Înseamnă să suporți consecințele alegerii tale.