Turnul se ridica deasupra casei ca un deget acuzator, subtire si intunecat, strapungand cerul cenusiu. Ferestrele lui inguste semanau cu niste pleoape inchise, iar in zilele ploioase apa se prelingea pe piatra ca lacrimile unei fiinte prea mandre pentru a plange. Acolo am iubit-o.

Nu stiu cand dragostea mea a inceput sa capete forma unei obsesii. La inceput era doar o bucurie tacuta. O priveam cum merge prin curte, cu rochia atingand iarba uda. Parea desprinsa din alta lume, fragila si totusi inaccesibila. Cand ma atingea, degetele ei erau reci, dar in acea raceala simteam o promisiune.

Ne-am retras in casa, departe de ochii oricui. Am inchis portile, am acoperit oglinzile, am stins luminile din camerele inutile. Am pastrat doar turnul deschis. Spunea ca de sus poate respira. Ca inaltimea ii alunga gandurile negre.

In fiecare seara urca treptele spiralate, iar eu o urmam la mica distanta. Scarile erau inguste, lustruite de pasi vechi. Ecoul ne insotea, multiplicand sunetul respiratiei noastre pana cand parea ca altcineva ne urca din urma.

Sus, in camera rotunda, stateam unul langa altul si priveam campul scufundat in ceata. Ea vorbea rar, cu pauze lungi. Imi spunea ca dragostea este o forta care consuma. Ca unii oameni ard prea repede in ea.

Nu am inteles avertismentul. Intr-o noapte, am gasit pe masa din turn o bucata de hartie mototolita. Era doar un rand, scris in graba: "Maine, cand ceata va fi groasa." Nimic altceva. Nici explicatii, nici semnatura.

Am intrebat-o ce inseamna. A zambit usor si mi-a spus ca uneori scrie ganduri fara sens. Ca mintea ei rataceste. Dar ochii ei evitau ai mei. Se indreptau mereu spre fereastra ingusta, ca si cum ar fi asteptat un semn.

In ziua urmatoare, ceata a coborat devreme. Campul a disparut sub o panza alba, iar turnul parea suspendat in gol. Ea a urcat mai devreme ca de obicei. Nu m-a chemat. Am ramas jos, in salon, ascultand vantul cum lovea zidurile. Apoi am auzit un sunet. Nu un tipat. Nu un strigat. Doar o miscare brusca, urmata de o tacere prea adanca.

Am alergat pe scari. Fiecare treapta imi taia respiratia. Cand am ajuns sus, camera era goala. Fereastra era deschisa, iar perdeaua subtire flutura in aerul umed. M-am apropiat si am privit in jos. Ceata ascundea totul. Nu am gasit niciodata un trup.

Zilele care au urmat au fost un sir de cautari fara rezultat. Dar in mine crestea o alta certitudine. Nu fusese un accident. Nici un gest disperat. Fusese o intalnire. "Maine, cand ceata va fi groasa."

Am inceput sa urc singur in turn in fiecare noapte. Ma asezam in locul ei si asteptam. La inceput nu se intampla nimic. Apoi, intr-o seara, am vazut o silueta conturandu-se in ceata de jos. Nu distingea clar chipul, dar stiam.

Inima mi-a batut cu o speranta dureroasa. Am intins mana prin fereastra, ca si cum as fi putut atinge forma aceea instabila. Silueta a ridicat capul. Am simtit ca ma priveste. In acel moment am inteles adevarul.

Nu plecase singura. Cineva o chemase. Cineva caruia ii apartinea o parte din ea pe care eu nu o cunoscusem niciodata. Dragostea mea fusese doar un adapost temporar. O anticamera a unei alte legaturi, mai vechi, mai adanci.

Furia a venit tarziu, amestecata cu rusine. Am realizat ca o iubisem nu pentru ceea ce era, si pentru linistea pe care mi-o oferea prezenta ei. O transformasem in leac pentru singuratatea mea. Iar cand inima ei s-a indreptat spre altceva, am refuzat sa vad.

In noaptea urmatoare, ceata a fost si mai groasa. Am urcat din nou. Am deschis larg fereastra. Aerul era rece si umed, lipindu-se de piele ca o panza funerara. Silueta a aparut iar.

De data aceasta era mai aproape. Am vazut conturul rochiei, miscarea lenta a bratelor. M-a chemat fara cuvinte. Nu era nevoie de ele. Am inteles ca tradarea nu a fost doar a ei. Am tradat-o in fiecare clipa in care am incercat sa o tin langa mine prin frica, prin izolare, prin promisiuni care sunau a juraminte si a inchisoare.

Am pasit pe pervaz. Pentru o clipa am simtit o liniste perfecta. Ca si cum toate zidurile din jurul meu s-ar fi prabusit. Apoi am facut un pas inainte. Nu stiu daca am cazut sau daca am fost prins. Stiu doar ca turnul a ramas gol. Ferestrele lui privesc acum peste un camp fara urme, iar ceata vine si pleaca, fidela si tacuta.

Uneori, cand vantul bate prin scari, se aud doi pasi urcand in spirala. Si niciunul nu mai cauta scapare.