Seara se asezase lin peste camera. Nu era intuneric complet, doar o lumina difuza care lasa lucrurile sa existe fara sa le explice. El statea la capatul patului. Ea langa usa, ca si cum nu se hotarase daca intra sau pleaca.

- Te-ai oprit iar, a spus el.

- Nu. Doar prelungesc.

A zambit usor. A inteles.

Ea s-a apropiat incet, fara graba. Pasii ei nu faceau zgomot, dar fiecare se simtea. Cand a ajuns in fata lui, nu s-a asezat. A ramas in picioare, foarte aproape.

El a ridicat mana si i-a atins talia. Fara sa o traga. Doar a lasat palma acolo. Ea a respirat mai adanc, dar nu s-a retras.

- Stii ca nu ma mai poti opri acum, a murmurat ea.

- Nu vreau.

A tras-o mai aproape. Corpul ei s-a lipit de al lui fara rezistenta. Intre ei nu mai ramasese nimic in afara de caldura si de respiratii amestecate.

Sarutul a venit incet. Ca si cum amandoi ar fi vrut sa-l prelungeasca. Ea i-a raspuns imediat, cu o siguranta calma. Degetele ei s-au prins de umerii lui, iar ale lui au coborat pe spatele ei.

- Mereu incepi asa, a spus ea incet.

- Pentru ca imi place cum reactionezi.

Ea a zambit usor, apoi l-a impins spre pat. Nu brusc. Doar suficient cat sa schimbe rolurile. El s-a lasat, privind-o.

- Acum eu, a spus ea.

S-a aplecat peste el si l-a sarutat din nou, mai sigur, mai direct. El i-a raspuns fara sa preia controlul imediat. A lasat-o sa conduca. Pentru o vreme.

Mainile lor se cautau, se opreau, reveneau. Nu era graba. Era un ritm care se construia singur.

Cand s-au apropiat complet, totul a devenit simplu. Fara ezitari. Fara intrebari. Doar prezenta.

Dupa, au ramas intinsi unul langa altul. Ea pe o parte, privind spre el. El cu ochii inchisi pentru o clipa.

- Ciudat, a spus ea.

- Ce?

- Ca nu e nevoie sa spunem nimic.

El a deschis ochii si a privit-o.

- Poate pentru ca deja am spus tot.

Ea nu a raspuns. Doar s-a apropiat mai mult.

Si linistea a ramas, dar nu mai era goala. Era plina de ei.