Între respirații

Camera era aproape goala. Doar o fereastra inalta, perdele grele si o masa mica pe care lumina cadea oblic, ca o marturisire intarziata. El a inchis usa fara zgomot. Nu din prudenta, din instinct. Unele lucruri cer liniste.

Ea statea langa geam. Nu parea surprinsa. Parea ca il astepta de mult, poate de cand invatase prima data cum se asteapta un barbat fara sa o spui.

S-a apropiat incet. Nu cu graba celui flamand, si cu rabdarea celui care stie ca dorinta se construieste, nu se consuma.

— Ai venit, a spus ea.

— Da.

Atat. Uneori un cuvant e suficient sa aprinda tot aerul.

El i-a atins mana. Gest simplu, aproape banal. Dar ea a tresarit usor, nu de teama, si de recunoastere. Pielea ei raspundea inaintea gandului. A urcat cu degetele pe incheietura, apoi pe brat, foarte lent, ca si cum ar fi invatat un drum pe de rost.

Respiratia ei s-a schimbat. Nu dramatica, nu teatrala. Doar mai adanca. Mai sincera.

Ea s-a intors spre el. Ochii ei aveau o lumina grea, densa, aproape umeda. Nu era inocenta acolo. Era alegere.

— Nu te opri, a soptit.

El nu s-a oprit.

I-a prins talia, a atras-o spre el. Intre ei nu mai era spatiu. Doar caldura. Doar batai de inima care se cautau si se potriveau intr-un ritm comun.

Buza lui i-a atins gatul. Nu sarut, doar o urma calda. Ea si-a inclinat capul, oferindu-i acces, incredere, vulnerabilitate. Mana ei a alunecat pe spatele lui, apasand, revendicand. Nu era o femeie care se lasa cucerita. Era o femeie care alegea sa fie dorita.

Hainele au devenit obstacole inutile. Nu au cazut dramatic. Au fost indepartate firesc, ca niste ganduri care nu mai au sens.

Trupurile lor s-au intalnit cu o intensitate tacuta. Fara promisiuni, fara juraminte. Doar cu o foame veche si o tandrete pe care niciunul nu o planuise.

El a invatat conturul ei cu palmele. Ea i-a raspuns cu miscari lente, sigure, ca si cum ar fi stiut exact unde se termina el si unde incepe ea. Nu era doar pasiune. Era o explorare atenta, aproape religioasa, a fiecarui detaliu.

Cand in cele din urma s-au prabusit unul in altul, nu a fost explozie. A fost topire. Un abandon complet, un moment in care lumea s-a redus la piele, respiratie si sunete abia retinute.

Dupa, au ramas nemiscati. Ea cu capul pe pieptul lui. El cu palma pe spatele ei, desenand cercuri absente.

— Ce facem acum? a intrebat ea, fara ironie.

El a zambit slab. — Nu stiu. Dar pentru prima data, nu ma grabesc sa aflu.

Fereastra ramanea deschisa. Aerul noptii intra lent. Camera nu mai era goala. Era plina de ei.