Ușa s-a închis în urma ei cu un sunet scurt. Camera era aproape întunecată, luminată doar de o lampă mică de pe birou. El era deja acolo, sprijinit de marginea mesei, privind-o fără să spună nimic.

Privirea lui a rămas fixă asupra ei câteva secunde. Nu era grabă. Tocmai lipsa grăbei o făcea să-și simtă pulsul mai puternic.

- Vino.

Un singur cuvânt.

Ea a făcut un pas. Apoi încă unul. Nu pentru că era obligată, ci pentru că felul în care spusese acel cuvânt nu lăsa loc pentru ezitare.

Când a ajuns aproape, el nu s-a mișcat. Doar a întins mâna și i-a prins ușor încheietura, oprind-o exact la distanța pe care o voia. Gestul era simplu, dar încărcat de control.

- Stai.

Ea a rămas nemișcată. Simțea cum tensiunea crește tocmai pentru că el dicta ritmul. Fiecare secundă fără atingere o făcea mai conștientă de pielea ei, de respirația care devenea mai adâncă.

El s-a apropiat un pas. Mâna lui a urcat de la încheietură la talia ei, ferm, conducând ușor poziția corpului.

- Privește-mă.

Ea a ridicat privirea. Ochii lui erau calmi, dar intens concentrați. Atenția aceea directă îi trimitea un fior pe spate.

- Nu te retrage.

Nu suna ca o amenințare. Era mai mult o promisiune.

Când a tras-o mai aproape, contactul a fost complet. Ea i-a simțit pieptul, căldura, stabilitatea. Mâna ei a urcat instinctiv pe umerii lui, dar el a prins-o ușor de încheietură și i-a coborât-o.

- Nu încă.

Cuvintele acelea au amplificat tensiunea mai mult decât orice gest. Ea a inspirat adânc, simțind cum dorința crește tocmai pentru că el controla momentul.

A apropiat-o din nou, iar respirația lor s-a amestecat la o distanță minimă. Buzele aproape se atingeau, dar el a așteptat o secundă în plus, menținând-o exact la limită.

Când în sfârșit a redus distanța, contactul a fost lent, sigur, ca o confirmare a jocului de putere dintre ei.

Iar pentru o clipă lungă, ea a înțeles că ceea ce o excita cel mai mult nu era forța lui, ci siguranța cu care conducea fiecare moment.