Te-am iubit într-un loc unde iubirea ar fi trebuit să fie interzisă. Zidurile mănăstirii erau reci, groase, impregnate de rugăciuni și spaime vechi. Lumânările ardeau în capele înguste, iar fumul lor se ridica lent, ca o mărturie a lucrurilor care nu trebuiau rostite. Și totuși, între acele bolți sumbre, te-am găsit.
Chipul tău părea sculptat pentru penumbră. Pielea palidă strălucea slab în lumina tremurătoare, iar ochii tăi aveau o intensitate care nu aparținea nici inocenței, nici păcatului. Când mi-ai atins mâna pentru prima dată, nu a fost gest de pasiune, ci de recunoaștere. Ca și cum două suflete osândite ar fi decis, în tăcere, să se salveze unul pe altul.
Nopțile noastre erau clandestine. Coridoarele lungi și umede răsunau sub pașii noștri grăbiți. Dincolo de ușile închise, lumea dormea, convinsă de propria ei virtute. Noi ne strecuram în camere slab luminate, unde umbrele se lipeau de pereți ca niște martori muți. Acolo, între icoane și pietre reci, trupurile noastre se apropiau fără teamă.
Iubirea ta nu era blândă. Era solemnă. În săruturile tale simțeam atât febra, cât și jurământul. Nu mă ardeai. Mă legai. Fiecare atingere era o sfidare a legilor tăcute care ne înconjurau. Și în această sfidare nu era frivolitate, ci destin.
Au existat zvonuri. Priviri lungi în timpul slujbelor. Șoapte care se strecurau ca vântul printre coloane. Dar nimic nu a putut sparge ceea ce creștea între noi. Pentru că iubirea noastră nu era doar dorință. Era revoltă și consacrare în același timp.
Într-o noapte, furtuna a izbucnit peste acoperișuri, iar clopotele au sunat fără chemare. Ne-am privit atunci cu o claritate dureroasă. Știam că lumea nu ne va ierta. Dar în brațele tale, frica se dizolva. Întunericul nu ne amenința. Ne acoperea.
Dacă ar fi trebuit să aleg între mântuire și tine, nu aș fi ezitat. Pentru că în ochii tăi am văzut ceva mai adânc decât iertarea. Am văzut adevărul crud al iubirii asumate până la capăt.
Și chiar dacă zidurile ar fi căzut peste noi, dacă numele noastre ar fi fost rostite cu oroare, știu că în acea ultimă clipă nu aș fi simțit spaimă, ci împlinire. O iubire gotică, intensă, născută în umbră și suficient de puternică încât să sfideze orice judecată.