Jurnalul pielii
Nu a vorbit imediat. Tacerea era parte din ce se intampla intre ei, o tesatura fina care lega senzatiile de gand. Ea simtea inca urma mainii lui pe corp, nu ca o amintire, ci ca o prezenta vie, activa. Pielea ei pastra o memorie recenta, calda, care nu se grabea sa dispara.
S-a asezat langa el, suficient de aproape incat coapsele lor sa se atinga. Contactul era simplu acum, lipsit de tensiune, dar incarcat de intimitate. Simtea ca fiecare atingere fusese absorbita, inteleasa, asezata undeva adanc. Nu mai era nevoie de gesturi mari. Totul se mutase in interior.
Gandurile ei curgeau altfel. Nu mai erau analitice, nici defensive. Erau moi, fluide, aproape senzoriale. Isi simtea propriul corp din interior, ca pe un spatiu care se deschisese larg. Dorinta nu mai era o urgenta. Era o constiinta placuta, clara, a propriei vitalitati.
Mana lui s-a asezat din nou pe ea, de data asta atingand o parte a pielii care nu fusese atinsa inainte. Gestul era calm, aproape meditativ. Simtea diferenta dintre dorinta care cere si dorinta care asculta. Aceasta din urma o emotiona mai profund.
Ea si-a inchis ochii. In intunericul acela interior, senzatiile deveneau mai precise. Fiecare atingere se transforma intr-o imagine, fiecare respiratie intr-un gand nerostit. Isi dadea seama ca erotismul nu era in ceea ce se intampla, ci in felul in care se lasa atinsa fara sa se retraga din sine.
A ramas asa cateva clipe, cu fruntea sprijinita de umarul lui, simtind o liniste neobisnuita. Nu era epuizare. Era implinire. Ca dupa ce ai spus ceva important si nu mai trebuie sa explici nimic.
A inteles atunci ca unele intimitati nu sunt despre posesie sau descarcare. Sunt despre oglindire. Despre a fi vazuta fara a fi definita. Despre a simti ca trupul si mintea pot vorbi aceeasi limba, fara conflict.
Cand s-a ridicat, nu s-a simtit goala. Dimpotriva. Avea senzatia ca poarta ceva nou in ea, o incredere calda, discreta. Dorinta nu o destabilizase. O adancise.
Si stia, cu o certitudine linistitoare, ca aceasta forma de apropiere nu cere repetitie. Se aseaza in tine si ramane, ca o pagina scrisa exact asa cum trebuia.