Ușa s-a închis lent în urma ei. Camera era aproape întunecată, doar o lumină caldă din colț lăsa umbre lungi pe pereți. El era deja acolo, sprijinit de birou, privind-o în tăcere.

Câteva secunde nu s-a spus nimic. Privirea lui era suficientă.

- Apropie-te.

Vocea lui a fost joasă, sigură. Ea a făcut un pas. Apoi încă unul. Fiecare pas îi accelera pulsul. Nu pentru că se temea, ci pentru că felul în care o privea îi spunea clar că el conduce momentul. Când a ajuns aproape, el a ridicat mâna și i-a prins ușor bărbia între degete, ridicându-i privirea.

- Nu te grăbi.

Tonul lui era calm, dar încărcat de intenție. Mâna lui a coborât lent pe talia ei, fermă, stabilă. Ea a simțit imediat reacția corpului ei, acel val cald care urca fără avertisment. Respirația i s-a adâncit.

- Exact așa.

El s-a apropiat mai mult, până când corpurile lor aproape se atingeau. Dar s-a oprit exact înainte. Distanța aceea minimă devenea aproape insuportabilă. Ea își simțea pielea sensibilă, fiecare milimetru de spațiu dintre ei devenind o tensiune electrică.

- Uită-te la mine.

Ochii ei s-au ridicat spre ai lui. În privirea lui era o siguranță care o destabiliza plăcut. El a tras-o ușor de talie până când pieptul ei s-a apropiat de al lui. Contactul a fost cald, intens. Ea și-a dus instinctiv mâna pe umerii lui, dar el i-a prins încheietura și a coborât-o lent.

- Răbdare.

Un singur cuvânt. Respirația lor devenea tot mai rapidă. Buzele lor erau la o distanță aproape inexistentă, dar el nu reducea încă spațiul. Aștepta. Fiecare secundă în plus o aducea mai aproape de limita dorinței.

Când în sfârșit a apropiat-o complet, contactul a fost lent și sigur, ca o descărcare după o tensiune construită intenționat. Ea a înțeles atunci că ceea ce o aprinsese cu adevărat nu era gestul final, ci felul în care el ținuse momentul exact la limită, fără să-l grăbească. Iar în acea clipă, dorința era deja completă.