Ploua usor, iar lumina orasului intra prin geam in reflexii moi. Camera era linistita, dar intre ei nu exista liniste. Ea statea sprijinita de marginea biroului, cu mainile pe lemnul rece, incercand sa-si tina respiratia egala.

El s-a apropiat incet. Nu a spus nimic. Tocmai tacerea aceea o facea sa-si simta pielea mai sensibila, ca si cum fiecare secunda ar fi fost observata.

S-a oprit la un pas de ea.

- Mai aproape.

Vocea lui a fost joasa.

Ea a facut un pas mic. Distanta s-a redus imediat, dar el nu a intins mana inca. A lasat acel spatiu sa ramana intre ei, incarcat de anticipare.

Mana lui s-a ridicat in cele din urma si i-a atins bratul. Nu grabit. Lent. Degetele lui au urcat pana la umar, oprindu-se o clipa, ca si cum ar asculta reactia ei.

Respiratia ei s-a adancit.

- Exact asa.

Tonul lui era calm, sigur.

El s-a apropiat si mai mult, pana cand pieptul lui era aproape de al ei. Aproape. A lasat o distanta minima intre ei, iar acel spatiu devenea aproape insuportabil.

Ea isi simtea pulsul in gat.

Mana lui a ajuns la talia ei si a tras-o usor mai aproape.

Contactul a fost cald, stabil. Ea si-a dus instinctiv mana pe umerii lui, cautand echilibru.

Buzele lor s-au apropiat lent, oprindu-se exact inainte de contact. Respiratia lor se amesteca.

El a asteptat o secunda in plus.

Tocmai acea secunda facea tensiunea aproape imposibil de ignorat.

Cand in sfarsit a inchis distanta, gestul a fost calm, sigur, ca si cum momentul fusese tinut pana la punctul perfect.

Au ramas apropiati fara graba, respirand acelasi aer.

Pentru ca uneori dorinta devine cea mai intensa exact in acele clipe cand este tinuta la limita.