Casa se afla pe o ridicatura lunga de pamant, intre doua vai adanci. Nu era inconjurata de copaci si nici de alte case. In jurul ei exista doar iarba aspra, pietre rare si vantul care nu inceta niciodata. Cei care treceau pe acolo spuneau ca este un loc prea izolat pentru oameni. Pentru noi a fost singurul loc unde iubirea a putut respira.

Ne-am cunoscut intr-o zi linistita de primavara. Nu printr-o intamplare neobisnuita, ci prin acea apropiere fireasca dintre doi oameni care simt aceeasi neliniste fata de lume. El nu vorbea mult, dar cand o facea fiecare cuvant avea greutate. Eu aveam obiceiul sa pun intrebari pe care altii le evitau. Intre noi nu a existat niciodata timiditate.

Vorbeam despre lucruri pe care altii le considerau nepotrivite: frica de a trai o viata aleasa de altii, dorinta de a scapa de asteptari, nevoia de a fi vazut cu adevarat. Intr-o seara, dupa o plimbare lunga prin iarba uda, mi-a spus ca oamenii petrec prea mult timp incercand sa devina ceea ce nu sunt. Apoi m-a privit cu o sinceritate care m-a tulburat si a adaugat ca langa mine simte pentru prima data ca nu trebuie sa se prefaca.

Din acel moment, nu a mai existat indoiala. Dar lumea nu accepta usor o iubire care nu se supune regulilor ei. Familia mea avea deja planuri pentru viitorul meu. Un mariaj stabil, o casa mai mare, o viata ordonata. El nu facea parte din acel viitor. Nu avea avere si nici dorinta de a se supune unor oameni pe care nu ii respecta.

Presiunea a devenit tot mai mare. Intr-o noapte, cand cerul era plin de nori grei, ne-am intalnit pe colina din spatele casei. Vantul era rece, iar iarba se apleca sub pasii nostri. Mi-a spus ca daca raman acolo, voi ajunge sa ma pierd pe mine insami. Ca uneori oamenii trebuie sa plece pentru a ramane intregi. Am plecat impreuna.

Casa de pe ridicatura de pamant nu era mare si nici confortabila. Iarna frigul patrundea prin pereti, iar vara soarele ardea fara mila. Dar era locul nostru. Ne-am obisnuit cu munca grea si cu lipsurile. Uneori ne certam din cauza oboselii, alteori din cauza mandriei. Dar dupa fiecare cearta venea acea liniste adanca in care ne regaseam unul pe altul.

Anii au trecut astfel, simplu si adevarat. Intr-o toamna tarzie, el a plecat in vale pentru a rezolva o problema veche legata de pamant. Nu voiam sa plece. Simteam o neliniste pe care nu o puteam explica. Mi-a spus ca se va intoarce repede. Seara s-a lasat peste coline cu o ceata groasa. Am aprins focul si am asteptat. Orele au trecut, iar pasii lui nu s-au auzit pe poteca.

A doua zi, doi oameni au urcat pana la casa. Nu aveau nevoie sa spuna nimic. Chipurile lor spuneau tot. L-au gasit in vale, ranit dupa o confruntare pe care nu a putut sa o evite. Cand au ajuns la el, era deja prea tarziu. L-am ingropat pe locul cel mai inalt al ridicaturii de pamant, acolo unde ne oprisem de multe ori sa privim apusul. Am vrut ca nimic sa nu stea intre el si cer.

Oamenii mi-au spus ca ar trebui sa plec, ca nu este bine pentru un om sa traiasca singur intr-un loc atat de pustiu. Dar ei nu inteleg. Nu sunt singura. In fiecare seara urc pe colina si ma asez langa locul unde se odihneste. Vantul trece peste iarba si aduce cu el acelasi sunet pe care il auzeam cand mergeam impreuna. Iubirea noastra nu s-a oprit in ziua in care a murit. Pentru ca sunt locuri pe pamant unde doua suflete nu se despart niciodata. Iar aceasta colina este unul dintre ele.