La mansarda casei unde m-am refugiat dupa disparitia ei, era o camera pe care nu o deschidea nimeni. Nici macar vantul. Avea usa din lemn negru, fara clanta. Peretele pe care se sprijinea era mereu mai cald decat restul. Iar din cand in cand, din spatele lui, se simtea o tresarire slaba, ca un suspin adanc si indepartat.

Cand am intrebat pe batrana care mi-a inchiriat casa, mi-a spus doar:

- E inchisa. De cand s-a inchis.

Dar intr-o noapte, am visat cheia. Nu stiu de unde stiam forma ei, dar cand m-am trezit, era pe perna, langa obrazul meu. Rece. Grea. Cu o initiala stearsa in metal.

Am urcat in intuneric. Cand am pus cheia in usa, usa s-a deschis singura. Inauntru lumina blanda, stinsa. Un miros de lavanda si vin vechi. Pe pereti tablouri care isi intorceau privirea cand nu le priveai direct. Si in mijloc, stand in fata unei oglinzi acoperite cu voal alb, ea.

Nu s-a intors. Nu a vorbit. Dar trupul ei era acolo. Frumos. Imposibil. Fragil si teribil in acelasi timp. Nu mergea. Plutea. Si cand a intins mana, n-a cerut. A poruncit. Am iubit-o acolo, intre somn si moarte, noapte dupa noapte, fara cuvinte. Doar atingerea pielii si muzica unor inimi care nu mai apartineau lumii. Ea nu ma privea niciodata in ochi. Spunea doar.

- Nu-mi ridica voalul. Nu inca. Daca vrei sa ma pastrezi...iubeste-ma asa.

Dar intr-o noapte am fost slab. Am smuls voalul oglinzii. Si in locul nostru, in reflexie, erau doi straini arsi de timp, cu trupurile goale si mai adanc, ochii lipsiti de lumina. Amandoi uscati, ofiliti, legati printr-un sarut care dura de o suta de ani.

Am cazut in genunchi. Am plans. Dar ea m-a sarutat pe frunte si mi-a spus.

- Acum m-ai vazut. Si acum... nu mai poti pleca.

Din acea zi, casa a devenit a noastra. Nicio fereastra nu se mai deschide. Niciun ceas nu mai merge. Doar oglinda respira. Si cand e noapte si totul tace, se mai aude uneori voalul foindu-se usor, ca si cum inca ar acoperi ceva viu.