Am cunoscut-o într-o seară în care ceața acoperea totul, chiar și sunetele. Părea că lumea se termină la câțiva pași în fața mea, iar din acel alb dens ea a apărut fără zgomot.

Nu m-a surprins.

A fost ca și cum o așteptasem dintotdeauna.

Avea chipul palid, aproape translucid, iar ochii ei nu reflectau lumina, ci o absorbeau. Când mi-a vorbit, vocea ei era joasă, calmă, ca o amintire.

Ne-am întâlnit din nou în noaptea următoare.

Și în următoarea.

Nu știam de unde vine. Nu o vedea nimeni altcineva. Dar mie îmi vorbea, îmi zâmbea, îmi lua mâna cu o familiaritate tulburătoare.

În scurt timp, am început să trăiesc doar pentru acele întâlniri.

Zilele deveniseră fade, lipsite de sens. Nopțile, însă, erau vii.

Într-o noapte, am întrebat-o:

- De ce vii doar după lăsarea întunericului?

Ea a zâmbit.

- Pentru că atunci îmi aparții cel mai mult.

Nu am înțeles.

Sau poate nu am vrut să înțeleagă.

Într-o seară, a venit mai devreme decât de obicei. Nu mai era ceață. Luna lumina clar drumul și, pentru prima dată, i-am văzut rochia în întregime.

Era veche.

O rochie de mireasă.

Pătată.

Nu am întrebat de ce.

- Vreau să vii cu mine, mi-a spus ea.

Am urmat-o fără ezitare. M-a condus pe un drum pe care nu-l mai văzusem niciodată, deși eram sigur că nu părăsisem niciodată acea zonă.

Am ajuns la o biserică ruinată.

Ușa era deschisă.

Înăuntru, aerul era rece și greu. Băncile erau acoperite de praf, iar altarul era crăpat. Totul părea abandonat de foarte mult timp.

- Aici, a spus ea încet.

- Pentru ce?

- Pentru ceea ce a fost început… dar nu s-a terminat niciodată.

M-a privit fix.

- Promite-mi că nu vei pleca.

Am dat din cap.

Nu aștepta un răspuns. Știa deja.

Am făcut câțiva pași înainte.

Și atunci am văzut.

În fața altarului, în penumbra rece, era un alt cuplu.

Un bărbat și o femeie.

Nemişcați.

Îmbrăcați pentru nuntă.

M-am apropiat încet.

Respirația mi s-a oprit.

Bărbatul eram eu.

Fața lui era palidă, ochii închiși, iar pielea avea culoarea morții.

Am simțit cum mâna ei se strânge pe a mea.

- Ai întârziat, a șoptit ea.

- Ce… este asta?

- Adevărul.

M-am întors spre ea.

- Atunci… cine sunt eu?

Ea a zâmbit trist.

- Cel care a fugit.

Un fior rece mi-a străbătut trupul.

- Și acum?

Ea s-a apropiat, atingându-mi fața cu o blândețe îngrozitoare.

- Acum… nu mai poți.

În acel moment, am auzit pași în spatele meu.

Grei.

Lenti.

M-am întors.

Corpul de la altar nu mai era acolo.

Am simțit o respirație rece în ceafă.

Și o voce, identică cu a mea, șoptind:

- De data asta… rămân eu.