În galeria de la etaj, unde portretele strămoșilor par să își întoarcă privirea de la rușinea prezentului, ea m-a invitat să-mi ocup locul. Pereții erau tapetați cu o mătase galbenă, de culoarea pielii unui om bolnav de friguri, iar în aer plutea un miros greu de terebentină și miere. Mi-a spus că sunt singura operă de artă care îi lipsește, iar eu am primit acest compliment ca pe o coroană, neștiind că este, de fapt, un ștreang.

Trădarea s-a prelins în mine odată cu vinul gros, de culoarea rubinului, pe care mi-l oferea în fiecare seară într-o cupă de argint gravată cu scene de vânătoare. Am observat că mâinile ei nu se încălzeau niciodată și că respirația ei nu aburea oglinda atunci când se apleca să mă sărute pe frunte. Ea nu căuta un partener de viață, ci un model etern care să nu îmbătrânească, să nu se miște și să nu o contrazică niciodată prin vreo voință proprie.

Într-o noapte, mânat de o neliniște pe care niciun somnifer nu o putea domoli, am intrat în atelierul ei secret de la subsol. Acolo, sub o pânză neagră, am găsit nu tablouri, ci mulaje de ceară care purtau chipurile tuturor celor care dispăruseră din district în ultimii ani. Nu erau simple statui, ci carcase goale în care ea turnase amestecul ei blestemat de rășini și amintiri. Trădarea era una de o precizie matematică: mă iubise doar pentru structura osoasă a feței mele și pentru felul în care lumina cădea pe umerii mei la apus.

Când m-a surprins acolo, nu s-a scuzat. A ridicat un ac lung de argint și mi-a explicat, cu o logică de gheață, că viața este o eroare de parcurs a frumuseții, o stare tranzitorie care nu face decât să distrugă perfecțiunea formei. Dorea să mă salveze de degradarea timpului prin transformarea mea într-o piesă de muzeu. Dragostea ei era foamea unui colecționar care nu poate suporta ideea că obiectul adorat ar putea avea un destin în afara raftului său.

Simt cum mușchii îmi devin rigizi și cum vocea mi se stinge într-un murmur de nisip. Ea a început deja să aplice stratul fin de ceară peste brațele mele, lucrând cu o delicatețe care mă face să plâng fără să pot vărsa nicio lacrimă. Sunt captiv într-o armură de transparență, privind cum ea se pregătește să mă expună în lumina rece a lunii, acolo unde voi rămâne martorul mut al propriei mele înrădăcinări în moarte.

Acum ea îmi așază părul cu un pieptene de fildeș și îmi șoptește că niciodată nu am arătat mai bine. Sunt o statuie care încă mai simte durerea, un monument al trădării care va rămâne în picioare mult după ce ea va deveni țărână. Singurul meu gând, în timp ce ultimul por al pielii este sigilat, este că frumusețea pe care a căutat-o atât de mult nu este altceva decât o închisoare în care amândoi suntem temniceri.