El avea reputația unui om echilibrat. Nu făcea promisiuni pripite si nu se implica în discuții care ar fi putut deveni prea personale. Mulți considerau această reținere o dovadă de caracter.

Ea era cunoscută pentru o sinceritate aproape incomodă, dintr-o anumită convingere că adevărul spus calm produce mai puțin rău decât politețea fără sens.

Se întâlneau frecvent în aceleași vizite unde conversația era organizată în jurul subiectelor sigure. Muzică, cărți, vreme, mici întâmplări sociale. Între ei, însă, apăreau uneori replici mai directe.

Într-o seară, când ceilalți discutau despre o plimbare recentă, ea a spus cu un zâmbet ușor.

- Este interesant cât de ușor pot oamenii să petreacă mult timp împreună fără să spună nimic important.

El a răspuns cu o observație despre avantajele conversației ușoare. Replica lui a stârnit câteva zâmbete.

Ea nu a insistat. Dar l-a privit cu o atenție care nu era deloc superficială.

În săptămânile următoare au continuat să se întâlnească. Discuțiile lor rămâneau corecte, totuși, exista mereu impresia că o altă conversație ar fi putut începe, dacă cineva ar fi avut curajul să o deschidă.

Curajul, însă, nu era o calitate pe care el o folosea des.

Într-o după-amiază, ea a spus aproape distrată.

- Cred că oamenii se tem uneori să spună lucruri simple, pentru că lucrurile simple nu pot fi retrase.

El a înclinat capul.

- Sunt convins că unele tăceri sunt mai înțelepte decât multe declarații.

Ea a zâmbit. Nu era un zâmbet ironic. Doar unul care recunoștea diferența dintre ei.

La scurt timp după aceea s-a aflat că ea acceptase o propunere de căsătorie. Domnul respectiv era bine văzut, politicos și, mai ales, decis.

Când s-au întâlnit din nou, conversația lor a fost la fel de corectă ca întotdeauna. Au discutat despre pregătirile pentru plecarea ei și despre planurile viitoare.

Abia la final el a spus, cu o sinceritate care părea neașteptată chiar și pentru el.

- Cred că am fost prea atent să nu spun ceva greșit.

Ea l-a privit câteva secunde.

- Este o preocupare foarte respectabilă, a răspuns ea.

El a continuat, cu o ușoară ezitare.

- Dar bănuiesc că uneori duce la o altă greșeală.

Ea a dat din cap.

- Da, a spus liniștit. "La aceea de a nu spune nimic deloc."

După aceea conversația s-a încheiat cu aceeași politețe impecabilă care îi caracterizase mereu.

Doar că, de data aceasta, amândoi știau exact ce fusese întrerupt. Și cât de definitiv.