Te-am întâlnit într-o catedrală care nu mai primea credincioși. Bolțile ei erau înalte, aproape ostile, iar vitraliile sparte lăsau lumina să cadă în unghiuri tăioase peste podeaua de piatră. Aerul mirosea a tămâie veche și a frig.
Stăteai în genunchi în fața altarului gol. Nu te rugai. Priveai înainte, cu o liniște care nu cerea mântuire.
- Ai venit, ai spus, fără să te întorci.
Nu era mirare în vocea ta. Era așteptare.
M-am apropiat încet. Pașii mei răsunau în navă ca niște mărturisiri întârziate. Între noi nu exista ezitare. Doar conștiința faptului că ceea ce urma să rostim nu putea fi retras.
Pe altar, într-un potir crăpat, era cenușă.
- Din ce a fost, ai spus.
Nu am întrebat ce anume.
Ai luat o urmă fină de cenușă și mi-ai atins fruntea. Gestul era lent, solemn. Nu era tandrețe. Era consacrare. Am făcut la fel. Sub atingerea mea, pielea ta a rămas calmă, ca și cum acceptase deja verdictul.
- Nu există binecuvântare pentru asta, ai rostit.
- Nici nevoie.
Clopotul exterior, ruginit și uitat, s-a mișcat ușor în vânt. Sunetul lui a fost scurt, grav, aproape funerar. În vibrația aceea am înțeles că iubirea noastră nu cerea aprobarea nimănui.
Ne-am apropiat sub bolta rece, iar sărutul nostru nu a fost febril. A fost hotărât. Ca o semnătură pusă pe un document pe care îl citisem deja în tăcere.
Nu era pasiune oarbă. Era asumare. O alegere făcută cu luciditate deplină.
Când am ieșit din catedrală, cerul era de un gri uniform, fără promisiuni. Pe frunte purtam încă urma cenușii. Nu ca o pată. Ca o pecete.
Am înțeles atunci că unele iubiri nu se consumă în flacără.
Se așază în piatră.