Pielea orașului

Ploua murdar, cu stropi grei care lipeau asfaltul de talpi. In barul ingust, aerul mirosea a alcool ieftin si a haine ude. Ea statea cu spatele la perete, cu paharul intre palme, privind lumea ca pe ceva ce nu o mai impresiona. Exact asta m-a atras.

M-am asezat langa ea fara introduceri. Am vorbit direct, prostii inteligente, fraze rupte, ironii care nu cautau aprobarea. Radea scurt, din gat, iar rasul acela avea ceva indecent de viu. Sub masa, genunchii ni s-au atins. Niciunul nu s-a retras.

Corpul meu a reactionat simplu, fara metafore. Am simtit caldura ei ca pe o realitate bruta, imposibil de negociat. Mana ei a ajuns pe incheietura mea, ca din greseala. A ramas acolo o secunda prea mult. Exact cat trebuie.

Am iesit in ploaie fara plan. Orasul ne impingea unul spre altul. Intr-o intrare de bloc, mi-a prins camasa si m-a tras aproape. Nu cu disperare. Cu certitudine. Respiratia ei era rapida, dar controlata, ca si cum stia exact ce face cu mine.

Atingerile noastre au fost ferme, clare, fara tandrete inutila. Piele pe piele, caldura, presiune. Nu cautam povesti. Cautam acel punct in care mintea tace si ramane doar adevarul corpului. Am simtit cum ma golesc de zgomotul interior si cum asta ma excita mai tare decat orice gest explicit.

Cand ne-am desprins, ploaia continua la fel. Ea si-a aranjat parul, m-a privit o secunda, apoi a plecat fara sa se uite inapoi. Am ramas acolo, cu spatele lipit de zid, simtind orasul pe piele, mai viu decat inainte.

Unele nopti nu iti dau nimic de pastrat. Doar te invata sa nu mai minti in legatura cu ce vrei.