Noaptea se asezase lin peste camera. Lumina strazii intra pe fereastra si desena umbre lungi pe pereti. El statea langa masa, sprijinit in palme, iar ea pe marginea patului, cu picioarele goale atingand podeaua rece.

Se priveau in tacere.

- Ai obiceiul asta, a spus ea incet.

- Care?

- Sa te uiti de parca vezi ceva ce eu nu vad.

El a zambit slab.

- Vad cum te apropii.

Ea a facut un pas spre el. Apoi inca unul. Cand a ajuns aproape, s-a oprit. Distanta dintre ei era mica, dar incarcata.

El a ridicat mana si i-a atins umarul. Gestul a fost simplu, dar lent. Degetele lui au ramas o clipa acolo, simtind caldura pielii.

Ea nu s-a miscat.

- De ce nu faci nimic? a murmurat ea.

- Pentru ca momentul asta merita timp.

Ea a zambit usor, apoi s-a apropiat pana cand pieptul ei l-a atins pe al lui. Sarutul a venit firesc, aproape inevitabil. Lent, cald, cu acea rabdare care face dorinta sa creasca.

Mainile lui au coborat pe talia ei. Ea i-a prins umerii si l-a tras mai aproape. Respiratiile lor se amestecau deja.

El i-a sarutat gatul, iar ea si-a inclinat capul fara sa spuna nimic. Degetele ei se plimbau pe spatele lui, tinandu-l aproape.

Cand au ajuns pe pat, miscarea a fost naturala. Nu grabita. Ca si cum fiecare stia exact ce face celalalt.

Camera era linistita, dar plina de viata. Respiratiile lor deveneau tot mai adanci, iar apropierea dintre ei crestea fara efort.

Dupa o vreme, au ramas intinsi unul langa altul. Ea cu capul pe bratul lui, el privind tavanul.

- Ciudat, a spus ea.

- Ce anume?

- Ca linistea asta pare mai intensa decat orice discutie.

El a intors capul spre ea.

- Pentru ca unele lucruri nu cer explicatii.

Ea a inchis ochii, iar camera a ramas in acea respiratie lenta a noptii.