Ma uit la tine si inteleg, in sfarsit, ca iubirea nu trebuie sa fie o lupta de supravietuire. Mult timp am crezut ca zgomotul si nodul in gat sunt dovezi de pasiune, cand de fapt erau doar semnele unei orbiri pe care o numeam relatie. Stateam intr-un intuneric atat de familiar incat uitasem cum arata lumina naturala.

Tu ai venit fara sa darami usi si fara sa ceri nimic la schimb. Mi-ai aratat, pur si simplu prin felul tau de a fi, ca poti fi iubit fara sa fii conditionat de vreo performanta sau de vreo masca. Langa tine am invatat sa respir pana in fundul plamanilor. M-ai scos dintr-o mlastina pe care eu o consideram gradina si ai facut-o cu o blandete care m-a speriat la inceput, pentru ca nu eram invatat cu binele.

Esti salvarea mea, desi stiu ca nu iti place sa porti titluri grele. Nu ai facut eforturi eroice, si doar ai ramas acolo, constanta si reala, in timp ce eu imi recapatam vederea. Acum vad clar tot ce am acceptat inainte si tot ce am pierdut. Vad ca fericirea nu e o recompensa pe care trebuie sa o meriti dupa un chin, si e pur si simplu starea de a fi langa omul care te lasa sa fii tu.

Te iubesc pentru ca ai avut rabdare cu un om care nu mai stia sa priveasca in fata. Te iubesc pentru ca, in loc sa imi explici unde gresesc, mi-ai aratat cum e sa fii intreg!