In camera cea mai luminoasa a apartamentului statea un scaun simplu, asezat langa fereastra. Nimeni nu isi amintea exact cand fusese pus acolo, si nimeni nu il muta vreodata. De parca locul lui fusese hotarat de mult, intr-o vreme in care oamenii aveau mai multa incredere in lucruri. Femeia care locuia in apartament obisnuia sa se aseze pe acel scaun in fiecare seara. Nu citea, nu facea nimic anume. Doar privea strada.

Pe strada nu se intampla mare lucru. O brutarie inchidea la aceeasi ora, un batran trecea cu pasii egali, iar uneori un copil tragea o sanie iarna. Era o strada care nu promitea nimic si, tocmai de aceea, nu dezamagea. Intr-o zi, in apartamentul de vizavi se muta cineva. Barbatul era slab, cu gesturi atente, ca si cum fiecare obiect ar fi putut sa se sparga dintr-o neatentie. In primele zile nu se observara. Ferestrele erau doar ferestre.

Intr-o dupa-amiaza, barbatul ridica privirea si o vazu pe femeie asezata pe scaunul de langa fereastra. Ea nu se ascunse. Doar dadu usor din cap, un salut atat de mic incat aproape nu se intamplase. Din ziua aceea, barbatul incepu sa lase perdeaua putin trasa. Nu vorbeau niciodata. Intre ferestrele lor se nascuse o intelegere discreta, ca intre doi oameni care stiu sa nu puna intrebari prea devreme.

Intr-o seara, curentul se opri in tot cartierul. Femeia aprinse o lampa mica si o aseza pe pervaz. Lumina calda se raspandi ca o invitatie timida. Peste cateva minute, in fereastra de vizavi aparu si o lampa. Strada deveni dintr-odata mai blanda. A doua zi dimineata, femeia il intalni pe barbat la brutarie. Se oprira amandoi, ca doi oameni care se recunosc fara sa fi fost prezentati. "Cred ca locuim fata in fata", spuse el. "Cred ca da", raspunse ea.

"Scaunul acela de langa fereastra", spuse el dupa un timp, "pare foarte hotarat." Femeia zambi usor. "Sta acolo de ani de zile. Cred ca vede mai multa lume decat mine." Barbatul privi spre strada, apoi inapoi la ea: "Atunci poate intr-o zi o sa il mutati putin. Ca sa vada si altceva". Nu era un sfat, si nici o dorinta clara. Era doar o idee lasata in aer.

Seara, femeia se aseza din nou pe scaun. Barbatul era acolo, cu o carte deschisa pe genunchi. Dupa cateva minute, ea se ridica si impinse scaunul cu cativa centimetri mai aproape de perete. Atat de putin incat aproape nu conta. Dar din acel loc nou, putea vedea nu doar strada, si usa cladirii de vizavi. Uneori, schimbarile mari incep exact asa. Cu un scaun mutat aproape imperceptibil si cu doi oameni care invata incet sa priveasca in aceeasi directie.