Există o anumită oră în amurg, când soarele seamănă cu o rană deschisă ce sângerează peste acoperișurile orașului, un moment în care frumusețea se amestecă atât de hidos cu descompunerea, încât sufletul nu mai știe dacă să îngenuncheze sau să vomite. În acea mansardă care mirosea a flori de mormânt și a praf de mare, l-am privit pe cel care se numea poet, în timp ce își aranja eșarfa de mătase cu o delicatețe ce ascundea o gheară de fier.
Trădarea lui nu fusese un act de furie, ci o operă de artă a plictisului, o înșelăciune născută din acea sete bolnăvicioasă de a vedea cum se stinge o lumină curată în noroiul unei realități vulgare. El nu mă înșelase cu zgomot; el pur și simplu folosise adorația mea pentru acea femeie — o creatură cu ochi de opali și inimă de sticlă — ca pe un ingredient într-un experiment de alchimie inversă. O convinsese că puritatea dragostei mele nu era decât o formă de banalitate burgheză, o lipsă de imaginație care o condamna la o viață fără relief.
Lipsa lui de scrupule era de o eleganță sinistră. El i-a oferit nu iubire, ci viciul ridicat la rang de virtute, învățând-o că splendoarea se găsește doar în ceea ce piere și în ceea ce este interzis. Sarcasmul situației rezida în faptul că, în timp ce eu încercam să o ridic spre ideal, el o învăța să îmbrățișeze abisul, asigurând-o că sclipirea aurului se vede cel mai bine în gura unei canalizări.
I-am privit din umbra grea a unei draperii mâncate de molii, în timp ce el îi oferea o cupă cu un lichid verde și tulbure, o băutură care nu aducea uitarea, ci o luciditate hidoasă. Adulterul lor nu era o uniune a trupurilor, ci o profanare a speranței. El o înșela făcând-o să creadă că el este singurul care îi înțelege setea de infinit, când el era, de fapt, cel care îi otrăvea singura fântână de apă dulce pe care o mai avea.
„Dragul meu prieten,” mi-a spus el, întorcând spre mine o față pe care oboseala și răul desenaseră trăsături de o frumusețe demonică, „nu fi atât de trist. Ea a ales să devină o floare a răului, o bijuterie șlefuită în carnea propriei sale pierzani. Tu ai vrut să o ții într-o grădină cu trandafiri de hârtie, eu am preferat să o văd înflorind în cenușă.”
Această lipsă totală de remușcare, acest cinism care transforma suferința în metaforă, era adevărata lui natură. Trădarea lui fusese desăvârșită în clipa în care am înțeles că el nu o iubea, ci doar savura spectacolul prăbușirii ei sub ochii mei. El câștigase totul — atenția ei, disperarea mea și deliciul unei noi rime — pur și simplu prin capacitatea de a face din trădare cea mai înaltă formă de estetică.
Am rămas singur în mansardă, în timp ce afară orașul urla ca o fiară rănită. I-am văzut plecând în noapte, două umbre care se contopeau cu ceața deasă a răului, lăsându-mă cu certitudinea că, în această lume a viciului și a tăcerii, cel mai mare păcat nu este crima, ci indiferența îmbrăcată în versuri impecabile.