Sub cerul care nu ne-a iertat

Colinele erau aspre, fara copaci care sa le indulceasca linia. Vantul alerga peste ele zi si noapte, indoind iarba pana la pamant si ridicand praful in cercuri nelinistite. Casa noastra, din piatra veche, statea pe o inaltime, cu ferestrele inguste mereu biciuite de ploaie.

Acolo am invatat ce inseamna sa iubesti fara masura.

Ne-am cunoscut intr-o zi rece, cand norii stateau atat de jos incat pareau sa apese pe umeri. El venise sa lucreze pentru o vreme in apropiere. Nu avea avere si nici protectie. Avea doar o privire directa si un fel de a spune lucrurilor pe nume care tulbura pe oricine.

La inceput ne-am dispretuit. Eu il consideram prea indraznet. El ma vedea prea mandra. Dar intre fiecare replica ascutita se strecurau priviri care durau prea mult.

Ne-am apropiat fara sa vrem. Intr-o seara, surprinsi de ploaie pe camp, ne-am adapostit sub un zid scund. Aerul mirosea a pamant ud. Fara cuvinte, mi-a luat mana. Nu a cerut voie. Nu a promis nimic. In atingerea lui era o certitudine care mi-a taiat respiratia.

Din acea clipa, am stiut ca nu voi mai putea trai linistita.

Familia mea s-a opus cu furie. Spuneau ca un om ca el aduce doar necaz. Ca dragostea nu tine de cald iarna si nu plateste datoriile. M-au inchis in casa, au interzis orice intalnire. Dar colinele nu pot fi pazite.

Am gasit cai ocolite, nopti fara luna, semne lasate in iarba. Iubirea noastra a crescut in ascuns, hranita de piedici. Fiecare interdictie o facea mai puternica. Intr-o noapte, mi-a spus ca vrea sa plecam. Sa lasam totul in urma si sa incepem departe, unde nimeni nu ne cunoaste. Am fost gata sa il urmez.

Dar planurile noastre au fost aflate.

Inainte de zori, a fost prins si dus departe. Mi s-a spus ca este mai bine asa. Ca timpul va stinge pasiunea si ma va face sa uit. Nu au inteles nimic. Zilele au devenit ani. Am ramas in casa de pe colina, refuzand orice alta propunere. Oamenii au inceput sa ma priveasca cu mila sau cu dispret. Spuneau ca astept un om care nu se va mai intoarce.

Intr-o toamna, cand vantul era mai aspru ca niciodata, am auzit pasi pe poteca. Am iesit fara sa imi pese de ploaie. Era el. Slabit, cu haine uzate, dar cu aceeasi privire vie. A spus ca a muncit din greu, ca a indurat foame si frig, dar ca nici o clipa nu a incetat sa se intoarca spre mine in gand. L-am atins ca si cum as fi vrut sa ma conving ca nu este o naluca.

A ramas. Pentru o vreme, am trait ca si cum lumea nu ar fi avut putere asupra noastra. Ne plimbam pe coline, vorbeam despre anii pierduti, despre casa pe care o vom ridica impreuna.

Dar trecutul nu uita. Un conflict vechi, o razbunare mocnita, l-au ajuns din urma. Intr-o seara, cand soarele apunea rosu peste iarba, a fost chemat sa dea socoteala. A plecat fara sa ma lase sa il insotesc. Am simtit nelinistea ca pe o gheara in piept.

L-au adus inapoi tarziu, purtat pe brate. Privirea lui m-a cautat imediat. M-am asezat langa el pe podeaua rece, tinandu-i capul in poala. Mi-a spus ca nu ii este frica. Ca singurul lucru care l-ar fi ingrozit ar fi fost sa traiasca fara mine. Ca daca viata lui se incheie aici, nu este o pierdere, pentru ca a cunoscut iubirea adevarata.

Lacrimile mele au cazut pe fata lui, dar el a zambit. Respiratia i s-a stins odata cu ultima lumina a zilei.

L-am ingropat pe cea mai inalta colina, unde vantul este cel mai puternic. Am vrut ca nimic sa nu il tina departe de cer. De atunci, traiesc sub acelasi acoperis de piatra, cu acelasi cer greu deasupra. Oamenii spun ca ar trebui sa imi refac viata. Nu stiu cum.

Pentru ca atunci cand vantul incepe sa urle peste coline, nu aud doar furtuna. Aud pasii lui venind spre mine. Si chiar daca cerul nu ne-a iertat, pamantul ne tine impreuna.