Sub povara gândului

În noaptea aceea nu a dormit deloc. Nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că îi era teamă de ce ar fi putut visa. Stătea pe marginea patului, cu coatele pe genunchi, si își privea mâinile. I se păreau murdare. Nu aveau nicio pată. Totuși, nu le putea suporta.

Camera era mică, sufocantă. Aerul greu. Pe masă, o lumânare arsă pe jumătate. Flacăra tremura la fiecare curent slab, ca si cum ar fi ezitat să mai rămână.

Cu trei zile in urma își împinsese fratele. Atât. Doar un gest scurt, iritat. O ceartă banală, pornită din nimic. O acuzație aruncată la întâmplare. Un cuvânt despre bani. Despre datorii. Despre inutilitate.

Fratele căzuse pe scări.

Doctorul spusese că inima era slabă. Că oricum ar fi cedat curând. Că lovitura nu fusese decisivă. Oamenii din jur dăduseră din cap. Un accident nefericit.

Dar el știa. În clipa în care mâna lui atinsese pieptul celuilalt, dorise să-l reducă la tăcere. Nu pentru totdeauna, își repeta. Doar pentru o secundă. Să nu mai audă reproșul acela. Să nu mai simtă privirea aceea care îl judeca.

"Nu eu l-am ucis", își spunea. "A fost inima. A fost slăbiciunea lui."

Și totuși, dacă nu l-ar fi împins?

Se ridică brusc si începu să se plimbe prin cameră. Pașii îi erau inegali. Când se apropia de ușă, simțea un impuls să iasă, să meargă la poliție, să spună totul. Apoi se oprea. Ce să spună? Că un gest de nervi este o crimă? Că o intenție de o fracțiune de secundă cântărește mai mult decât un diagnostic medical?

Se apropie de oglindă. Chipul îi părea străin. Ochii adânciți, febrili.

— Ești ridicol, șopti. Cauți vină acolo unde nu e.

Dar vocea lui nu avea convingere.

În ziua înmormântării, rudele îl îmbrățișară. "Sărmanul de tine", îi spuneau. "Ai rămas singur." Îl priveau cu compasiune. Îi strângeau mâna. Îi lăudau grija pentru fratele bolnav.

Fiecare cuvânt era ca o lovitură.

La masă, după slujbă, cineva a povestit o întâmplare hazlie din copilăria lor. Toți au râs. Pentru o clipă, si el a zâmbit. Apoi l-a cuprins o groază neașteptată. Cum putea să râdă?

În seara aceea, a deschis sertarul unde fratele își ținea scrisorile. A găsit una neterminată. Scrisul tremurat. "Știu că nu îți e ușor cu mine", începea fraza. Mai jos, cerneală întinsă. Atât.

A simțit că podeaua se înclină sub el.

Nu împingerea îl zdrobea. Nici moartea. Ci gândul că, într-un colț ascuns al sufletului, se simțise ușurat când doctorul a spus că totul s-a terminat.

Ușurat.

Se prăbuși pe scaun si își acoperi fața cu mâinile. Dacă ar fi plâns, poate ar fi fost mai simplu. Dar lacrimile nu veneau. Doar o luciditate crudă, nemiloasă.

În zori, când cerul începea să se lumineze, a luat haina pe el si a ieșit. Străzile erau aproape goale. Aerul rece îi tăia respirația.

S-a oprit în fața secției de poliție. A rămas acolo mult timp. Se gândea că adevărata pedeapsă nu e închisoarea. E să știi exact ce ai dorit, chiar si pentru o clipă.

A pus mâna pe clanță.

Și, pentru prima dată de la cădere, nu s-a mai simțit împovărat de teamă, si de o nevoie ascuțită de adevăr.