Vantul batea fara oprire peste campia intinsa, smulgand iarba din radacini si lovind zidurile casei cu o furie oarba. Casa noastra statea singura pe coama dealului, din piatra cenusie, cu acoperisul inclinat si ferestrele inguste, mereu zgariate de ploaie. Acolo l-am iubit.

Nu a fost o iubire blanda. A fost o legatura salbatica, crescuta din aceeasi furtuna care matura campul. Cand ne-am cunoscut, eram doi copii aproape, alergand prin iarba inalta, murdari de pamant si plini de rasete. El avea privirea ascutita si neinduplecata. Eu aveam o incapatanare care nu ceda nici in fata vantului.

Cresterea noastra a fost o lupta continua cu lumea si cu noi insine. Ne certam cu aceeasi pasiune cu care ne cautam apoi unul pe altul. El disparea zile intregi, ratacind prin camp, iar eu il asteptam la fereastra, prefacandu-ma ca nu imi pasa. Dar cand il vedeam apropiindu-se, silueta lui conturata pe cerul intunecat, inima mea se ridica in piept ca un stol speriat.

Dragostea noastra nu avea nevoie de juraminte. Era in felul in care ne priveam, in tacerea care se lasa intre noi fara sa devina apasatoare. Eram la fel, si totusi ne raneam mereu.

Intr-o vara, cand aerul era greu si pamantul crapase de seceta, el mi-a spus ca trebuie sa plece. Nu pentru ca nu m-ar fi iubit, si pentru ca iubirea noastra, asa cum era, nu ne putea oferi viitor. A spus ca saracia si orgoliul ne vor ingropa inainte sa apucam sa traim. Am ras in fata lui. I-am spus ca vantul si cerul ne sunt de ajuns. Ca lumea poate arde, atata timp cat ramanem impreuna. Dar in ochii lui am vazut hotararea.

A plecat intr-o dimineata fara sa ma trezeasca. Anii au trecut greu. Casa a ramas aceeasi, dar eu m-am schimbat. Am invatat sa tac mai mult, sa merg cu spatele drept, sa ascund furtuna din mine. Oamenii din imprejurimi au inceput sa ma priveasca altfel. Se vorbea despre mine ca despre o fiinta prea mandra pentru a fi fericita.

Cand s-a intors, nu l-am recunoscut la inceput. Hainele lui erau mai fine, postura mai rigida. Dar privirea era aceeasi, arzatoare si intunecata. A intrat in casa fara sa ceara voie, ca si cum nu ar fi plecat niciodata. Am ramas unul in fata celuilalt, despartiti doar de o masa veche. Trecutul se ridica intre noi ca o fantoma.

Mi-a spus ca a revenit pentru mine. Ca niciun drum nu l-a dus departe de amintirea campiei si a fetei care il provoca la fiecare pas. Mi-a spus ca a incercat sa iubeasca altundeva, dar ca nimeni nu i-a raspuns cu aceeasi intensitate. L-am ascultat in tacere. In acei ani, orgoliul meu crescuse la fel de puternic ca dorul. I-am spus ca nu mai sunt fata care alerga prin iarba. Ca timpul nu astepta pe nimeni.

Dar in noaptea aceea, cand vantul a inceput sa urle pe la ferestre, am iesit amandoi pe camp. Ploaia cadea rece, iar norii alergau deasupra noastra. Ne-am apropiat fara cuvinte, ca si cum toate certurile, toate distantele, toate ranile nu ar fi fost decat un ocol inutil. M-a tinut strans, iar eu am simtit ca nimic nu s-a schimbat cu adevarat. Ca iubirea noastra ramasese vie, ingropata sub ani si mandrie.

Ne-am promis atunci ca nu ne vom mai desparti. Ca vom infrunta lumea impreuna, chiar daca lumea ne va zdrobi. Dar lumea are rabdare. Boala a venit pe nesimtite. La inceput doar o tuse usoara, apoi febra, apoi o slabiciune care ma tinea la pat zile intregi. El nu s-a desprins de langa mine. Statea pe scaunul de langa pat si imi tinea mana, vorbind despre camp, despre cum vantul ne asteapta.

Uneori il vedeam iesind pe furis si intorcandu-se cu ochii rosii, ca si cum ar fi strigat impotriva cerului. Intr-o seara, cand apusul era rosu ca jarul, am inteles ca trupul meu nu va mai rezista. El mi-a spus sa nu indraznesc sa plec. Ca fara mine casa va deveni mormant.

I-am atins obrazul, asa cum faceam cand eram copii. I-am spus ca dragostea noastra nu apartine zidurilor. Ca daca voi pleca, il voi astepta in vant, in iarba, in fiecare furtuna. Noaptea aceea a fost ultima. Cand am inchis ochii, vantul s-a oprit pentru o clipa, ca si cum lumea insasi ar fi tinut doliu.

Se spune ca de atunci el umbla singur pe campie, indiferent de vreme. Ca vorbeste cu aerul si asculta raspunsuri pe care nimeni altcineva nu le aude. Unii spun ca si-a pierdut mintile. Altii spun ca inca ma cauta. Dar cand furtuna izbucneste si iarba se apleaca pana la pamant, doua siluete par sa mearga una langa alta pe coama dealului. Si vantul nu le mai poate desparti.