Casa statea pe o colina ingusta, acolo unde pamantul parea sa se opreasca pentru o clipa inainte de a cobori brusc spre vale. Nu era un loc pentru liniste. Vantul trecea peste acoperis ca o fiinta vie, iar ferestrele vechi tremurau in fiecare noapte. Acolo am invatat ca iubirea adevarata nu vine usor si nu pleaca niciodata cu adevarat.

Ne-am cunoscut intr-o zi rece de toamna. Cerul era cenusiu, iar frunzele moarte se rostogoleau pe poteca. El mergea singur, cu pas hotarat. Cand privirile noastre s-au intalnit, am simtit o recunoastere tacuta, ca si cum ne-am fi intalnit dupa o lunga despartire pe care nu o puteam numi. La inceput vorbeam putin. El avea un fel de a asculta care facea cuvintele sa para mai importante.

Dragostea a crescut incet. Era in felul in care ne cautam privirea, in felul in care pasii nostri se potriveau pe aceeasi poteca. Dar lumea din jur nu era facuta pentru o iubire simpla. Familia mea avea asteptari clare: un viitor stabil si o viata lipsita de scandal. El era prea independent si prea putin dispus sa isi ceara locul. Intr-o seara am iesit pe colina si i-am spus ca nu mai pot lupta cu toti.

Nu m-a implorat sa raman. Mi-a spus doar ca iubirea adevarata nu se sprijina pe constrangere. In acea noapte am hotarat sa plecam. Am gasit casa de pe colina si am inceput o viata noua, simpla si aspra. Anii care au urmat nu au fost usori. Munca grea, lipsuri, ierni lungi. Uneori oboseala ne facea aspri unul cu altul, dar stiam ca alegerea noastra a fost corecta. Iubirea noastra era adanca.

Intr-o iarna deosebit de grea, el a plecat in vale pentru a aduce provizii. Zapada era adanca. Furtuna a inceput brusc, cu vanturi atat de puternice incat casa intreaga parea sa se clatine. Am asteptat ore intregi privind spre poteca. Nu a venit. Oamenii l-au gasit abia a doua zi, ingropat sub zapada pe drumul spre colina. Spuneau ca probabil a alunecat, iar frigul a facut restul.

L-am ingropat pe locul cel mai inalt al colinei, acolo unde vantul nu inceteaza niciodata. Am vrut ca nimic sa nu stea intre el si cer. De atunci, traiesc aici singura. Unii spun ca este o pedeapsa, dar adevarul este mai simplu. Cand vantul trece peste casa si iarba se apleaca sub cerul greu, simt ca nu sunt singura. Intre doua batai ale inimii exista o tacere, iar in acea tacere il aud inca langa mine.