Orașul avea o frumusețe bolnavă în serile târzii. Străzile erau lucioase de ploaie veche, iar felinarele aruncau o lumină palidă care făcea ca fiecare chip să pară mai obosit, mai singur. Aerul mirosea a fum, a parfum greu și a flori care se ofilesc prea repede.

Într-o astfel de noapte am văzut-o.

Nu stătea în lumină, ci aproape de marginea umbrei, ca și cum ar fi preferat compania întunericului. Avea o eleganță simplă, aproape tristă. Nu era frumusețea care strigă după atenție, ci acea frumusețe tăcută care te face să încetinești fără să înțelegi de ce.

Când m-am apropiat, ea nu s-a retras.

A ridicat privirea și pentru o clipă am avut impresia că orașul din jur a dispărut. Ochii ei aveau o liniște adâncă, dar în acea liniște se ascundea ceva fragil, ca o lumină care știe că nu va dura mult.

Am început să vorbim fără grabă.

Nu despre lucruri obișnuite, ci despre acele gânduri pe care oamenii le păstrează ascunse. Despre frumusețea care se naște din tristețe. Despre felul în care uneori sufletul caută intensitate chiar și în durere.

Ea spunea că adevărata sensibilitate nu aparține oamenilor fericiți, ci celor care au simțit adânc viața.

În nopțile următoare ne-am întâlnit din nou.

Plimbările noastre prin oraș erau lungi și aproape tăcute.

Ea avea un fel de a privi lucrurile simple care le transforma în poezie. O floare uitată într-un vas vechi, o fereastră luminată într-o casă tăcută, o rază de lună pe o stradă pustie.

Dar în ochii ei apărea uneori o oboseală profundă.

Într-o noapte mi-a spus adevărul.

Boala îi slăbea trupul de mult timp. Medicii îi vorbiseră deja despre sfârșit, dar ea nu părea revoltată. Vorbea despre asta cu aceeași calmă melancolie cu care vorbea despre flori sau despre apus.

"Viața", mi-a spus ea încet, "este un trandafir care înflorește doar pentru o clipă. Dar tocmai acea clipă îl face atât de prețios."

Din acel moment fiecare zi alături de ea a devenit o intensitate rară. Nu încercam să fugim de adevăr. Trăiam fiecare moment ca pe o lumină scurtă într-o noapte lungă.

Uneori stăteam lângă fereastră și priveam orașul adormit. Alteori mergeam pe străzi fără direcție, ca doi visători care știu că visul lor este fragil.

Într-o dimineață liniștită am găsit-o cu ochii închiși.

Lumina dimineții îi atingea chipul cu o blândețe aproape sacră. Pe masă, într-un pahar mic, era un trandafir roșu care începea deja să se ofilească.

Am înțeles atunci că unele iubiri nu sunt menite să rămână mult timp în lume.

Ele vin ca o floare rară, înfloresc în tăcere și apoi dispar, lăsând în urmă un parfum care nu se uită niciodată.

Și chiar acum, când merg prin aceleași străzi ale orașului, simt uneori acel parfum.

Parfumul trandafirului nopții.

O amintire care nu moare.