Nu trebuia să mă întorc.

Casa rămăsese exact așa cum o părăsisem: tăcută, închisă, cu ferestrele acoperite de praf și amintiri. Grădina era sufocată de buruieni, iar aleea abia se mai vedea sub frunzele moarte.

Acolo o iubisem.

Și tot acolo o pierdusem.

Am intrat fără ezitare. Cheia încă se potrivea, de parcă timpul refuzase să o atingă. Înăuntru, aerul era rece și nemișcat. Totul era la locul lui: masa, scaunele, perdelele grele.

Și pianul.

Pe el încă stătea partitura pe care o cânta în ultima seară.

Nu am atins-o. Nu încă.

Am urcat scările încet, fiecare pas trezind un ecou slab. Dormitorul era la fel. Patul făcut. Fereastra închisă. Dar oglinda…

Oglinda era acoperită cu o pânză albă.

Nu îmi aminteam să fi făcut asta.

Am tras pânza.

Reflexia mea m-a privit pentru o clipă… apoi a întârziat.

Doar o fracțiune de secundă.

Dar suficient cât să-mi înghețe sângele.

Am acoperit oglinda la loc.

- Nu e nimic, mi-am spus.

Dar vocea mea nu părea convingătoare.

Am coborât din nou, încercând să ignor neliniștea care creștea în mine. Atunci am auzit pianul.

O singură notă.

Apoi alta.

Am încremenit.

Nu mai fusese nimeni în casă.

Sau cel puțin așa credeam.

M-am apropiat încet de salon. Lumina slabă a serii se strecura prin perdele, iar în fața pianului stătea o siluetă.

Nu i-am văzut chipul.

Dar știam.

- Te-ai întors, a spus ea fără să se întoarcă.

Vocea era aceeași. Blândă. Calmă.

Ca înainte.

- Nu trebuia, am răspuns.

- Ba da.

A continuat să cânte.

Melodia era aceeași din ultima noapte. Noaptea în care o acuzasem. Noaptea în care îi găsisem scrisoarea.

Nu am întrebat.

Nu mai era nevoie.

- Nu te-am trădat, a spus ea încet.

M-am apropiat.

- Am văzut scrisoarea.

- Ai văzut ce ai vrut.

Muzica s-a oprit.

În liniștea care a urmat, am simțit din nou acel gol rece.

- Atunci spune-mi adevărul.

Ea s-a ridicat încet.

Și s-a întors.

Fața ei era palidă, dar nu schimbată. Ochii însă… erau prea liniștiți.

- Adevărul este că tu ai plecat primul. Am clătinat din cap.

- Nu.

- Ba da. A făcut un pas spre mine.

- În noaptea aceea… eu te-am așteptat.

Un fior m-a străbătut.

- Am fost aici, a continuat ea. Am cântat pentru tine. Am așteptat până dimineața.

Respirația mi s-a oprit.

- Și atunci…?

Vocea ei a devenit aproape un șoptit.

- Atunci te-am auzit.

- Ce?

- Pașii tăi… plecând.

Am făcut un pas înapoi.

- Nu… eu…

Dar nu mai eram sigur.

Nu mai știam.

Ea s-a apropiat și mai mult.

- Nu m-ai trădat cu altcineva, a spus. M-ai trădat cu absența ta.

Am simțit podeaua instabilă sub mine.

- Și acum?

Zâmbetul ei era blând.

Prea blând.

- Acum nu mai pleci.

Pianul a început să cânte din nou singur.

Și, pentru prima dată… nu am mai găsit ușa.