Într-un colț uitat de lume, acolo unde ceața nu părăsește niciodată valea și clopotele bisericii sună ca niște ecouri din morminte, se ridica un turn vechi de piatră. Localnicii îl numeau Turnul Negru.

Puțini îndrăzneau să se apropie de el după apus.

Eu, însă, am fost mereu un om blestemat de curiozitate.

Era o noapte de toamnă târzie când am ajuns la porțile turnului. Vântul şuiera prin ferestrele sparte, iar iederă întunecată se cățăra pe ziduri ca niște degete moarte. Luna, palidă și rece, lumina intrarea ca un ochi bolnav care privește fără milă.

Am împins ușa grea.

Balama ei a scos un sunet lung și jalnic, ca un geamăt.

Înăuntru mirosea a umezeală, praf și ceva mai greu de descris… ceva ce amintea de morminte vechi. Pașii mei răsunau în spirală pe scara de piatră. Fiecare treaptă părea să șoptească o poveste uitată.

Pe pereți atârnau portrete vechi. Fețe palide, aristocratice, cu ochi negri și goi. Lumina felinarului meu făcea ca privirile lor să pară vii. Sau poate doar imaginația mea…

Am urcat până la ultimul nivel al turnului. Acolo am găsit o cameră rotundă, aproape goală, cu un singur obiect în mijloc: un scaun vechi de lemn și, lângă el, o oglindă înaltă, acoperită pe jumătate cu o pânză neagră.

Vântul bătea prin crăpăturile zidurilor.

Și atunci am auzit-o.

Un șoptit.

Slab. Aproape imperceptibil.

- Nu trebuia să vii...

M-am întors brusc. Nimeni.

Inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că zguduie aerul rece al camerei. Am ridicat felinarul și lumina s-a oprit asupra oglinzii.

Pânza s-a mișcat.

Nu din cauza vântului. Ci ca și cum ceva ar fi respirat sub ea. Cu o teamă pe care nu o pot descrie, am întins mâna și am tras încet pânza.

Oglinda era veche, pătată, dar reflexia mea era clară.

Prea clară.

Pentru că omul din oglindă nu se mișca odată cu mine.

El zâmbea.

Un zâmbet lent, rece, pe care eu nu îl făcusem.

Am făcut un pas înapoi.

Reflexia a rămas nemișcată.

Apoi a șoptit, fără ca buzele mele să se miște.

- Te așteptam de mult.

Felinarul mi-a căzut din mână. Lumina s-a stins.

În întunericul care a urmat, am auzit doar două lucruri:

respirația mea… și pe a celuilalt.