Unde începe furtuna
Casa noastra statea la capatul unei poteci inguste, unde colinele se frangeau brusc si vantul isi incepea urletul. Nu exista gard trainic si nici copaci inalti care sa o apere. Zidurile erau expuse, aspre, obisnuite sa indure.
Acolo l-am iubit pentru prima si singura data.
Ne-am cunoscut intr-o primavara rece, cand iarba abia indraznea sa incolteasca. El venea des pe colina, spunand ca are nevoie de aer. Eu il urmaream de la fereastra, prefacandu-ma ca nu ma intereseaza. Dar de fiecare data cand isi ridica privirea spre casa, simteam ca ma vede dincolo de ziduri.
Nu eram oameni usor de iubit. El era iute la manie si la vorba. Eu eram mandra si prea directa. Ne-am infruntat de la inceput, ca doua forte care nu voiau sa cedeze.
Si totusi, intre noi a crescut ceva ce nu putea fi oprit.
Ne plimbam ore intregi pe coline, fara teama de ploaie sau frig. Vorbeam despre dorinta de a scapa de asteptarile altora, despre nevoia de a trai dupa propriile reguli. Cand se apropia de mine, nu era timid. Isi aseza mana pe talia mea cu hotarare, ca si cum ar fi stiut ca nu voi fugi.
Familia mea a vazut in el un pericol. Spuneau ca este prea impulsiv, prea lipsit de avere, prea putin dispus sa se plece in fata regulilor. Mi-au spus ca viata alaturi de el va fi un sir de lupte.
Nu i-am contrazis. Stiam ca au dreptate.
Dar cand m-a intrebat daca as pleca cu el, nu am ezitat.
Am parasit casa parinteasca intr-o dimineata cenusie. Am mers impreuna pe poteca ingusta pana la casa de pe colina. Nu aveam planuri marete. Aveam doar convingerea ca impreuna suntem mai puternici decat orice judecata.
Primele luni au fost pline de bucurie si lipsuri. Ne certam pentru lucruri marunte, apoi ne impacam cu o pasiune care ne facea sa uitam de tot. Iubirea noastra nu era calma. Era vie, aproape violenta in intensitatea ei.
Intr-o vara torida, el a primit vestea ca un vechi conflict il ajunge din urma. O disputa legata de pamant si datorii, nascuta inainte ca eu sa il cunosc. A incercat sa minimalizeze totul, dar am vazut umbra care i-a intrat in privire.
Intr-o seara, cand cerul era rosu si greu, au venit dupa el.
Nu au batut la usa. Au intrat cu pasi hotarati, cu vorbe aspre si maini gata de lupta. El m-a impins in spatele lui fara sa se uite inapoi.
Ce a urmat a fost scurt si brutal.
Cand zgomotul s-a stins, am ramas in prag, cu genunchii slabiti. El zacea pe podea, respirand cu greutate. Cei veniti plecasera, lasand in urma o tacere apasatoare.
L-am tinut in brate. Sangele ii pata camasa, iar ochii ii cautau ai mei cu o intensitate pe care nu o voi uita niciodata.
Mi-a spus ca nu regreta nimic. Ca fiecare clipa traita alaturi de mine a meritat orice pret. Ca daca ar fi stiut ca totul se va sfarsi asa, ar fi ales la fel.
Am simtit cum inima mea se frange fara zgomot.
A murit inainte ca noaptea sa se lase complet peste coline.
L-am ingropat pe coama cea mai inalta, unde vantul bate cel mai tare. Am vrut ca nimic sa nu stea intre el si cer.
De atunci, traiesc in casa de pe poteca ingusta. Oamenii spun ca sunt prea tanara pentru a ramane singura. Ca timpul ma va convinge sa plec.
Dar eu stiu altceva.
Cand furtuna incepe, nu se naste in nori.
Se naste aici, pe colina, in locul unde inima mea a invatat sa bata alaturi de a lui.
Si chiar daca trupul lui doarme sub pamant, iubirea noastra nu s-a stins.
Ea este vantul.
Si nu va fi niciodata imblanzita.