Urma pașilor tăi

In ziua in care a murit, ploua marunt. O ploaie fara dramatism, fara tunete. Ca si cum lumea ar fi vrut sa spuna ca viata merge mai departe, chiar si atunci cand pentru mine se opreste.

Spitalul mirosea a dezinfectant si a timp pierdut. Stateam langa patul ei si ma uitam la mainile ei. Mici, calde, vii. Erau mainile care ma atinsesera in noptile in care nu aveam nimic, dar aveam totul.

"Nu te uita asa la mine", mi-a spus incet. "Nu plec chiar acum."

Am incercat sa zambesc. "Nu-ti sta bine sa glumesti asa."

Ea a inchis ochii o clipa. "Mi-a stat bine cu tine."

Asta a fost lovitura. Nu diagnosticul. Nu aparatele. Timpul spus in luni. Si forma trecutului la timpul perfect.

Nu eram pregatit sa o pierd. Nimeni nu e. Dar eu aveam o aroganta linistita. Credeam ca noua nu ni se poate intampla ceva definitiv. Ca suferinta e pentru ceilalti, pentru povesti triste, nu pentru mine. In ultimele zile vorbeam putin. Nu pentru ca nu aveam ce spune. Si pentru ca orice cuvant parea prea mic. O tineam de mana si ma agatam de caldura ei, de pulsul ei, de respiratia ei. De lucruri simple, care devin miracole abia cand sunt pe cale sa dispara.

"Promite-mi ceva", mi-a spus intr-o seara.

"Orice."

"Sa nu transformi durerea asta in scuza. Sa traiesti."

Am vrut sa-i spun ca fara ea nu stiu cum. Dar adevarul e ca nu voiam. Era si mai usor sa ma gandesc ca odata cu ea se termina si obligatia mea de a incerca. A plecat intr-o dimineata linistita. Atat de linistita incat am avut impresia ca doarme. Am asteptat o miscare, un semn, un capriciu al destinului. Nu a venit. Moartea nu face zgomot. Face absenta.

Acasa, lucrurile ei au ramas exact cum le-a lasat. Peria pe comoda. Cartea deschisa la jumatate. Cana preferata in dulap. Am inteles atunci ca pierderea nu inseamna doar sa nu mai vezi pe cineva. Inseamna sa traiesti intr-un spatiu in care fiecare obiect iti aminteste ce nu mai ai. Noaptea, ma asez pe partea ei de pat. Nu pentru ca as cauta confort. Si pentru ca vreau sa simt golul exact acolo unde era ea. Sa nu-l ocolesc. Sa nu-l cosmetizez.

O iubesc si acum. Nu ca pe o amintire idealizata. O iubesc cu toate imperfectiunile noastre, cu certurile, cu tacerile, cu momentele in care am fost egoist. Iubirea nu a murit odata cu ea. Doar a ramas fara raspuns. Si traiesc. Asa cum mi-a cerut. Nu eroic. Nu spectaculos. Traiesc cu o rana care nu se inchide complet. O rana care imi aminteste ca am avut ceva real.

Unii spun ca timpul vindeca. Eu cred ca timpul doar te invata sa mergi schiopatand fara sa te mai plangi. Ce ramane dupa ea sunt eu. Mai tacut. Mai atent. Mai constient ca dragostea nu e eterna prin durata, si prin intensitatea cu care arde. Iar a noastra a ars pana la capat.